Mă numesc Timotej Vanko. Am 16 ani. Trăiesc în Nădlac, unde învăț la Liceul Teoretic „Jozef Gregor Tajovský”, în clasa a X-a C. Deseori sunt acuzat de perfecționism, ceea ce, câteodată mă ajută să fiu mai bun, dar câteodată îmi îngreunează viața. Pasiunea pentru scris am descoperit-o în clasa a VI-a, când am participat pentru prima dată la concursul reStart literar, aflat la a V-a ediție, pasiune de care nu doresc să mă despart. Am fost selectat și am publicat texte în toate cele cinci ediții ale antologiei reStart și am participat la atelierele de scriere creativă din acest proiect. Între timp am debutat și în limba slovacă, limba mea maternă, la revista Naše snahy Plus. În afară de scris, sunt pasionat și de filme, istorie, muzică, mai ales cea clasică, dar și de film și actorie.
Actorul
Hector, un tânăr în vârstă de 24 ani, intră în clădirea teatrului. Nu se uită niciunde, nu este atent la nimic. Gândirea îi este haotică. Trece numeroase coridoare. Ajunge în fața scenei.
– Bună, băiete, spune regizorul, cu privirea îndreptată în jos, la scenariul piesei de teatru.
O doamnă pe nume Iulia, care stă așezată pe un scaun lângă regizor, își întoarce capul spre Hector.
– Bună, Hector, îi spune.
El însă nu răspunde. Nici nu-i privește, pe ea și pe regizor. Cu o față pierdută, se așază pe un loc, departe de ei. Femeia se ridică din scaun și merge spre el.
– S-a întâmplat ceva, Hector? îl întreabă.
– Nu, nimic, îi răspunde acesta, cu o voce moartă.
Regizorul își ridică ochii din hârtii. Îl privește pe Hector. Își dă seama că ceva rău i s-a întâmplat. Nu spune însă nimic.
– Bine, copii! exclamă regizorul. Urcați pe scenă.
Hector și Iulia pășesc pe scenă. Trec în spatele cortinei.
– Puteți începe, spune regizorul. Hector se așază pe un scaun din centrul scenei.
Din spatele cortinei iese Iulia, cu un zâmbet strălucitor pe față.
– Ce zi frumoasă, am dreptate? spune, plină de fericire.
– Da, spune tânărul, cu o voce pierită și cu privirea îndreptată în jos. Știe replicile, dar nu se gândește acum decât la prietena sa, care l-a părăsit.
– Soarele strălucește, nu e niciun nor care să-l acopere, ah, totul străluește! A, și uite, am făcut rost de făină și drojdie de la vecini. Și ouă, uită-te câte sunt! Cu toate acestea voi putea coace o pâine! O să mâncăm până ne săturăm!
– Da, spune bărbatul, cu același aer.
– Ar trebui să sărbătorim, nu-i așa?
Femeia se liniștește și se uită curioasă la Hector.
– Ce-i cu tine, Sebastian?
Hector nu spune nimic. Femeia se apropie de el.
– Hai, cu mine poți să fii sincer.
– Chiar nu știi, Aurora?
– Hai, spune-mi. Ce te deranjează?
În mintea lui Hector se ivește deodată viața sa reală, plină de sărăcie.
– Chiar nu vezi? Totul! Viața mea e un dezastru! – Se străduiește să nu plângă. – Țipă: Nu am bani, nu am niciun talent, nu am un loc de muncă! Nu am nici familie. Se gândește la prietena, pe care a pierdut-o. Nu se mai poate controla și începe să plângă și să se smiorcăie. Se ridică de pe scaun. Îi întoarce spatele Iuliei.
Femeia se întristează.
– Și eu ce sunt?
Hector amuțește. Se gândește la toate clipele petrecute cu Iulia. Cele în care vorbeau despre cele mai intime lucruri, cele în care își zâmbeau și râdeau ca nebunii. Regretă puternic fiecare clipă în care lipsa banilor îl împiedica să-și exprime dragostea față de ea.
– Nu sunt demn de o fată ca tine. Du-te și găsește-ți un alt bărbat. Unul care îți va putea oferi un loc comfortabil, în care să dormi și mâncare, cu care să-ți umpli stomacul. Căci eu, face o pauză, căci eu nu ți le voi putea oferi.
– Tu îmi dai ceva mult mai important. Dragostea ta.
Hector își amintește deodată de toate clipele, în care era rănit, stresat și suferea grozav din cauza concendierii sale de la locul de muncă și că Iulia era prima și singura persoană care a venit să-l ajute, cu vorbele ei dulci și încurajatoare, cu mângâierile și îmbrățișările ei calde. Abia acum și-a dat seama de asta, și cât de naiv era când a lăsat-o pentru una frumoasă și fițoasă.
– Nici măcar dragostea mea nu e suficientă. – Reproșurile și regretele îi apăsau și îi storceau sufletul.
– Despre ce tot vorbești, Sebastian?
– Găsește pe cineva care să-ți poată oferi totul.
Iulia se apropie încet de Hector. Stau unul în dreptul celuilalt.
– Tu ești totul pentru mine, îi spune. Cu mâna ei delicată îi întoarce capul înspre ea. Ochii lui o privesc. Îl sărută.
Hector este șocat și tremură tot. „Nu pot să cred.”, își spune Hector. „Încă mă iubește.” După o clipă, închide ochii, și o îmbrățișează puternic. O sărută pasional. Regizorul face semn cu mâna, cortina este trasă și scena, ascunsă. Nimeni nu-i poate vedea.
– Cum ți s-a părut? îl întreabă Iulia pe Hector.
– Sunt un prost că îmi dau seama doar acum.
– Îți dai seama de ce, Hector?
– Te iubesc, Iulia. Te-am iubit întodeauna.
Iulia se uită la el, nu-l înțelege.
– Poți ieși din personaj acum, îi spune. Râde.
Hector o privește serios și îngrozit. Expresia feței Iuliei devine serioasă.
– Stai, tu vor…
Deodată sunt amuțiti de sunetul unor aplauze răsunătoare.
– Bravo, copii! se aude vocea regizorului. Bravo!
Ies din spatele cortinei.
– Ați fost minunați, copii! Iulia, sărutul acela improvizat, genial! Și tu, Hector. Vai, îți spun că din clipa în care ai venit, te-am văzut deja transpus în personaj. Și pe scenă, nu te-am văzut pe tine, ci pe Sebastian. Jos pălăria la amândoi. Sunt mândru de voi, copii!
– Vai, domnule regizor, sunteți prea bun, spune Iulia.
– Repetițiile s-au terminat. Hai, puteți merge acasă.
– Dar, nu ar mai trebui să repetăm?
– Scena a treia v-a mers bine. Data viitoare vom repeta următoarea. Hai, acasă.
Cei doi coboară de pe scenă. Hector se uită doar la Iulia, dar ea îl evită. Ies din sala de teatru. Când ajung afară, Hector strigă la ea: Iulia! Ea întoarce capul. Vine înspre ea.
– Vreau să vorbim, îi spune.
– Despre ce, Hector?
– Despre, tot. Iulia, am fost un prost că am ales-o pe…
– Nu trebuie să-mi spui nimic. Știu ce vrei să-mi zici. Vrei să dau timpul înapoi. Ei bine nu o voi face.
– Iulia, mă voi schimba, o să te iubesc doar pe…
– Nu, Hector, lasă. Se întoarce cu spatele, se îndepărtează. Hector stă nemișcat. Nu știe ce să mai spună.
– Îmi pare foarte rău, Iulia! Nespus de rău!, îi spune Hector.
Ea nu răspunde.
– Te rog, iartă-mă.
De ce ar spune așa ceva? Știe foarte bine că Iulia nu o va face. Ea își întoarce capul spre Hector. Stă câteva clipe fără să scoată o vorbă. Se gândește la ce să-i răspundă.
– Te iert, spune Iulia, și, fără alte cuvinte, se întoarce și pleacă.
Cu obrajii umezi de lacrimi și reci de la frigul iernii, cu privirea la șosea, Hector pășește pe străzile Aradului. Nu este conștient de nimic, în afară de durerea inimii sale. Char și așa, nu se simte deloc comfortabil să știe că îl privesc oamenii de pe stradă în starea sa de deprimare. Își dorește, în subconștient, să locuiască mult mai aproape de teatru, ca să nu fie nevoit să meargă atâta drum până acasă. Se oprește o mașină lângă șosea, chiar lângă el, dar nu o bagă în seamă. Din ea aude un strigăt:
– Hei, Hector! Vino în mașină că îngheți de frig aicea.
Hector se uită la mașină. Îl recunoaște pe domnul regizor, îmbrăcat într-un palton de culoare maro. Hector merge mai departe. Vrea să fie singur.
– Hai, te rog eu! Știu că locuiești departe. Și în plus, e în drum spre apartamentul meu.
Lui Hector e frig. Simte că nu va rezista până acasă. Dar, și așa, vrea să meargă singur, pe jos. Bate un vânt care-l taie pe tot corpul. Se răzgândește.
Intră în mașină, trage ușa după el, în următorul moment, sunt în mișcare, în mijlocul mașinilor, luminate în galben și albastru, de farurile lor.
Pentru câteva secunde, amândoi tac. Regizorul se uită în față, prin parbriz, dar îl privește câteodată și pe Hector. Observă expresia feței sale deprimate. Vrea să-i spună ceva. Nu-și găsește cuvinte. Strălucirea lămpilor de pe marginile drumului luminează întreg interiorul mașinii.
– Vreau doar să te felicit încă o dată, pentru interpretarea din ziua aceasta, băiete. M-ai surprins într-un mod foarte plăcut. Faptul că ai reușit să intri în pielea personajului atât de adânc și de profund, este magnific.
Regizorul îl privește. Vede că nu-l ascultă. Hector se uită prin parbriz, fără a se concentra la peisaj. Mintea îi este copleșită masiv de reproșuri.
– Uite, băiete. Nu știu ce te-a rănit în ultimele zile, și nici nu este problema mea să aflu. Dar vreau să-ți spun un lucru. Te poți folosi de asta.
Hector își întoarce capul spre el.
– Îmi cer scuze dacă ți se pare cam nepotrivit ce vorbesc, dar așa e. Ești un artist, fiule. Iar artiștii trebuie să fie autentici. Și cum își pot dobândi cel mai bine autenticitatea? Păi, se inspiră din viețile lor proprii. Ernest Hemingway, Fryderyk Chopin, Vincent van Gogh și o mulțime de actori s-au inspirat în operele sale din propriile lor vieți, fie că erau fericite sau tragice. Și uite, unde au ajuns!
Mașina se oprește la semafor.
– Când te-am văzut la teatru astăzi în … starea în care erai, te-am lăsat așa. Știi de ce? Pentru că exact așa este și personajul pe care-l joci. Iar, căci ai fost influențat de sentimentele potrivite, a ieșit ceea ce trebuie.
Cercul verde de pe semafor se luminează. Mașina pornește din loc.
– Dar spune-mi: Ai fost influențat de sentimente sau ai intrat intenționat în pielea personajului?
– Am fost influențat de sentimente. Dar știu că nu e bine, că trebuia să simt ce simte personajul și nu ce simțeam eu…
– Băiete, nu-i nici o problemă. Ești la început de drum. Mai ai multe de învățat. Actoria este o artă delicată, să știi. Se măiestrește cu anii. Dar de tine nu mă tem că nu o să reușești. Ai potențial.
– Credeți asta?
– Sunt convins de asta.
Regizorul oprește mașina. Au ajuns la blocul, în care locuiește Hector. Bărbatul iese din mașină. Îl privește pe regizor.
– Vă mulțumesc, domnule, îi spune Hector. Pentru… cuvintele încurajatoare.
– Cu drag, fiule.
Mașina o ia din loc. Hector se gândește câteva clipe la ceea ce i-a spus domnul regizor. După gândurile i se întorc înapoi la Iulia. Cu tristețe și mândrie în același timp, își spune: Grea e viața de artist! Și intră în bloc.
- Mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
