Ideea de a-l invita pe Bobi Pricop să regizeze un spectacol la Arad este lăudabilă, și cu atât mai salutară cu cât propunerea a constituit-o un text al lui Mike Burtlett, reprezentat întâia dată în România, la trei ani de la premiera sa din Sheffield. Tânărul autor al piesei (născut în 7 octombrie 1980, la Oxford) este unul dintre cei mai în vogă dramaturgi contemporani, jucat cu succes la Londra dar și la New York sau la Sidney. Spectacolele pieselor lui Mike Burtlett sunt consemnate pe spații largi în importante publicații de pe trei continente, iar Premiul Laurence Olivier Award, primit în anul 2002, îl consacră definitiv ca unul dintre cei mai importanți dramaturgi contemporani.
Piesa sa, Bull, este foarte bine scrisă, plasându-și acțiunea în actualitate, într-o zonă ce putea să devină o melodramă (reducerea de personal într-o companie!) dar autorul o ferește, în mod deliberat, de această posibilă capcană, problematizând cu franchețe situații limită ale lumii de azi, de pretutindeni: pierderea locului de muncă și incertitudinea de a găsi un altul, în viitor; eliminarea „celui mai bun” prin uneltirea colegilor de muncă, minându-se, în acest fel, meritocrația; hărțuirea și victimizarea practicată între colegi; supunerea înaintea unui singur „zeu”, și anume instinctul de conservare; eșuarea în viața de familie și, nu în ultimă instanță, alienarea omului aflat sub amenințarea unui șef sau a unor colegi cinici și necruțători.
Am citit cu reală plăcere textului lui Mike Burtlett și ceea ce mi se pare foarte important de semnalat este că acesta a fost gândit nu numai ca literatură dramatică – deci Cuvânt, ci și ca spectacol – Acțiune, respectiv Combustie Interioară – marcate prin replici scurte și aparent simple, prin dialog sacadat, prin numeroase puncte de suspensie, prin tăceri și prelungiri silențioase după replici aparent banale dar încărcate de varii înțelesuri, și prin o anume presiune ce domină scena în dialogul între personaje.
Regizorul Bobi Pricop nu a optat pentru această posibilă combustie interioară, ci a gândit un spectacol de o admirabilă austeritate, propunând un desen teatral (sprijinit de inspirata scenografie a Velicăi Panduru) elaborat cu migală și rigurozitate. Bobi Pricop știe „să ridice” și să facă un spectacol „să stea în picioare”, izbutind cu un minim de mijloace teatrale să creeze o lume, ce are ca puncte de reper cinismul, delațiunea, trădarea. Mărturisesc că mi-ar fi plăcut ca regizorul să își propună să găsească „calea spre inimi”, desigur, nu spre melodramă, ci măcar cu vagi trimiteri emoționale. Or, spectacolul este rece, auster, cu o discutabilă teatralitate.
Cele patru personaje ale piesei întruchipează în „cheia” propusă de regizor, destine aflate în situații limită, chiar dacă impresia este de liniaritate a „construcției scenice”. Ovidiu Ghiniță este, cu evidență, cel mai bun „interpret” în spectacol, realizându-și rolul de boss (Carter), cu inteligență și franchețe, reușind să fie, prin atitudine și subtile nuanțe, un cinic „în afară de orice concurs”, ca să îl parafrazez pe Titu Maiorescu.
Bine distribuită în rolul Isobel, actrița Carmen Vlaga Bogdan a fost convingătoare, reușind să pară un „sloi de gheață” (cum o consideră Thomas) și să domine scena, mai puțin însă „să comunice” ceea ce semnala Carter, și anume că „se folosește de felul cum arată ca să-și ascundă o doză de nesiguranță”. Isobel, împreună cu Tony, uneltesc împotriva lui Thomas, impunând în cele din urmă eliminarea acestuia. Andrei Elek, în rolul lui Tony, a fost personajul „buldozer”, de fapt, „Tony buldozer”, cum îl numea Thomas, poate un Carter în devenire dar, din punctul meu de vedere, actorul nu a reușit să transmită decât în parte cinismul celui care își elimină „colegul”, fără să mimeze măcar câteva umbre de regret. În sfârșit, rolul lui Thomas a fost intepretat (la premiera de sâmbătă) de către Alex Mihăescu, aflat la prima colaborare cu Teatrul arădean, în calitate de actor, dar cunoscut publicului nostru ca regizor al spectacolului Tăietura, de Mark Ravenhill. Să reținem că interpretul lui Thomas (la premiera de duminică) a fost actorul Alex Mărgineanu, pe care nu l-am văzut încă în spectacol. Astfel, Thomas, în interpretarea lui Alex Mihăescu, a fost un personaj complex, alcătuit dintr-un „aluat” în care se amestecă, nu fără dificultate, umilința cu revolta, naivitatea cu dezamăgirea, suspiciunea cu necruțătoarea trădare de către cei doi „colegi”. Credem că i-au reușit mai puțin scenele din final, de vină fiind, nu știm, dacă regizorul sau interpretul, scenele în discuție probând o teatralitate îngroșată și neavenită.
În concluzie, o propunere regizorală –la care nu subscriem în totalitate dar care este profund articulată și interesantă în sine – a unui dramaturg, pe care îl dorim, în continuare, reprezentat pe scena Teatrului arădean și anume, Mike Bartlett!
