Vineri a fost o zi plină. De tot felul. Câteodată, sunt zile în care toate se îngemănează, bune şi rele, albe şi gri, că negrii nu prea avem aici. Dar sunt şi zile care par doar pline cu de toate, şi de fapt main-eventul apare când te aştepţi mai puţin. Asta a fost vineri, 20 mai, 2016, pentru mine. Iar evenimentul astral are şi un nume. Elvira.
Dar să luăm aşa, mai bătrâneşte. Vineri, am dat mâna cu Băsescu. Aşa că nu mai pot să-mi mai spăl dreapta decât cu single malt, şi trei cuburi de gheaţă. Costurile existenţei mele au crescut exponenţial. Asta e, te arunci la bătut high five-ul cu jucătorul numărul unu, tragi şi ponoasele. Oricum, bucuria pe care a resimţit-o lumea din sală când naşul a arătat, grafic, cum îi e felul, că-şi va plezni finul la poponeţ, nu poate fi egalată decât de o promoţie la televizoare cu ecran curbat. Sau cârnaţi de porc.
Tot vineri, am mâncat nişte paste absolut senzaţionale. Am evitat, la mustaţă, al treilea război mondial. De asemenea, am fost urechiat, prieteneşte, de un bun prieten derutat pardon, deputat. Şi, bineînţeles, am fost la dezbaterea candidaţilor la fotoliul de primar, iniţiativă lăudabilă, din orice parte ar veni. Şi, tocmai când mă obişnuisem cu ideea că e o zi plină şi atât, bum, apare Elvira. Evenimentul Elvira.
Pentru cine nu ştie încă, Elvira candidează ca independentă la primărie.
Mi s-a spus, de către oameni răi, bineînţeles, că această independenţă se lărgeşte şi peste sfera realităţii. Am vrut să văd cu ochii mei, şi mi-am dat seama că nu este aşa. E mult mai mult.
Primul lucru pe care l-am observat, după sonorizarea dezastruoasă, a fost că Elvira are picioare frumoase. Sper că sunt şi foarte funcţionale, deoarece va trebui să fugă de mulţimile de fani veniţi de peste tot să îi ceară autograful. Elvira e o prezenţă super agreabilă, aşezată nonşalant între un Lupaş hotărât, ce promitea că UTA va fi campioană naţională în 2020, şi un Costea gata nervos care, pentru prima oară, rezona cu Lajos în amalgamutul numit eventualul mausoleu al celor treisprezece generali. Ştiţi, cei care au fost executaţi, cei care au depopulat Transilvania de români. Exact. Ăia. Dar acest subiect îmi suscită prea mult interesul ca să nu îi dedic o scriere, la un moment dat. Cel puţin. Dar, înapoi la omul zilei.
Elvira are liniştea unei mări.
Discursul ei despre deşeuri, cu povestea emoţionantă a călătoriei iniţiatice dinspre sufragerie spre bucătărie, ţinând un recipient cu ulei uzat, este definitorie pentru generaţii întregi de aspiranţi la funcţii publice. Tot astfel, şi povestea despre dialogurile repetate cu cineva de la ULAL, absolut incediar. Şi cine ar putea uita luarea de poziţie a Elvirei faţă de prezenţa slabă a femeilor în procesul politico-administrativ care, deşi imposibil de reprodus, poate fi rezumată la două cuvinte: BA DA. Lăsând orice răutate la o part, ok, nu, lăsând jumătate din răutate la o parte, pot spune sincer că prefer un candidat precum Elvira, cu pozitivismul unui copil de patru ani, în locul unui candidat nervos şi, evident, nepregătit, în primul rând pentru dialog. Măcar în lumea Elvirei, caniniii şi premolarii se întâlnesc într-un dans al gingiilor sănătoase, al fluorului şi lipsei totale de halenă.
Chiar pot înţelege campania Elvirei, chiar dacă doar din prisma marketingului pentru cabinetul stomatologic. Majoritatea oamenilor vor alege un candidat care să le umble în gură, în loc de a le umbla în buzunare. Şi, mai ales, se adevereşte vechea vorbă a arădenilor: întâlnirea unei femei deosebite, la Astoria, îţi schimbă viaţa.
Mai jos – opt poze cu Elvira – ca să înțelegeți că nu vorbim prostii aici! 🙂
3 comentarii. Leave new
Basil, dragă, textul e în continuare spectaculos, chiar dacă nițel neadecvat.
Am intervenit doar să fac diferența dintre tine și Domnul Igrețiu. cel cu întrebarea de inspirație vadimistă. Sper că accepți. Nu sunteți în aceeași categorie. Sper că știi asta.
Tocmai de aceea, vreau să-ți indic o sursă bibliografică pentru opusul pe care îl vrei scrie despre generalii executați la Arad după ce au depopulat Transilvania de români.
Aș putea să uzez de calitatea mea de licențiat în istorie, te trimit totuși la Domnul Horia Medeleanu. Domnia sa a sintetizat povestea după o cercetarea aplecată din care a reieșit că nici unul dintre generalii executați la Arad nu s-a aflat nici pentru o secundă pe teatrele de operații din Transilvania.
Eu adaug doar atât: majoritatea erau ofițeri de stat major, foști ofițeri ai armatei habsburgice de diferite naționalități – sârbi, croați, germani și chiar unul cu sânge românesc, desigur și trei-patru unguri -, au fost executați pentru înaltă trădare nu pentru crime.
Iar Costea nu rezona cu mine chiar dacă tu presupui că în sufletul meu nu există decât un dor de muzeu unguresc.
Nu, Basil, dragă dorurile mele sunt cu totul de altă natură. Credeam că știi, că doar ne cunoaștem cât de cât.
Și mai zic că nu era cazul să te iei de doamna Pop. Știi, până și un general de stat major, executat la Arad și care n-a văzut față de român în viața lui, putea să-ți spună că nu tragem cu tunul în țânțari.
E păcat de muniție.
nehh… nu-s de-acord, dom profesor! la faza cu generalii unguri nu ma bag, ca io-s subiectiv in cauza… dar la Elevira?! cum sa nu scrii despre Elevira?! te bate bunul Dumnezeu al literaturii daca nu scrii despre doamna Elvira! ar merita scoasa o carte intitulata – simplu, ca la marii clasici – „Doamna Elvira”! 🙂
Da, literatură, da.
Dar nu publicistivă vitriol despre cineva care n-are nicio importanță în ecuație. De aia am zis de adecvare, respectiv de a trage cu tunul în țânțar.
Oare se apucă Basil de un roman în care Doamna Elvira se va întânlin cu generalii în beciurile din cetatea Aradului?
Cu generalii toată lumea e subiectivă minus adevărații istorici. Cei care n-au voie să fie subiectivi. Și în generali suntem subiectivi în toate ipostazele, numai că una este subiectivitatea și cu totul alta lipsa de discernământ…