ZIUA MORȚILOR.
Un cer ca metalul din perioada formării plăcilor tectonice.
O lespede în curs de întunecare definitivă, tu fiind cel de dedesubt, din adâncuri, în înțelesul greu, cel filosofic: cel care nu se mai întoarce așa cum e fixat în memoria celor care l-au cunoscut din evidentul motiv că și-a schimbat forma.
Cerul ăsta nu-ți oferă – îți poruncește o revelație: viitorul va fi fără lună, fără stele, fără flori și alte banalități; fără altceva decât un albastru care tinde către negru.
După un asemenea tavan, lumina, dacă vine, va părea ceva absurd, inutil și ne va pune în evidență kitsch-urile.
Versuri bacoviene cad picături, se sparg de asfaltul abia perceptibil, îți intră prin haine, ajung la piele, gândurile ți se jilăvesc și gata cu lumea!
Decorul din setări al zodiei mele favorit-blestemate, unde puțini dintre noi ne simțim acasă… și-i bine că-i așa.
Dumnezeu n-a așezat aiurea toate treburile astea, singurele care contează la urma urmei.
Că la urma urmei, asta suntem: urma urmei.
Există solidaritate între cei care sunt într-o relație flosofică cu moartea și restul de 99% într-o singură perioadă a anului: de ZIUA EI, azi – de Ziua Morților la noi la ortodocși, a Tuturor Sfinților la frații catolici, a Halloween-ului la pruncii noștri.
În ceea ce mă privește, m-am plimbat printre morminte nu din „îndatoriri jurnalistice”… să văd cum mai stă treaba cu tradițiile respectate, chestia cu „florile revândute”… you know… evergreen content . Din motive personale… aproape intime mi-am făcut tema asta de casă… nu „ca orice om de Ziua Morților”. Personal cred că cimitirele sunt cele mai importante locuri de meditație filosofică dintre toate templele, iar din punct de vedere al sănătății tale intelectuale ar trebui alocat mai mult decât o zi pe an pentru acest tip de meditație.
Pentru că nu-i frumos să mori prost și să nu știi unde te duci – oriunde te-ai duce.
Am fost la tata la mormânt, în ultima seară de octombrie, să-i împărtășesc ce am tradus de pe un site descoperit ieri-alaltăieri… cum făcea și el cu mine când eram mic. Pentru un fan Schopenhauer, mai ales pentru unul care știe deja exact cum stă treaba și dinspre partea cealaltă, m-am gândit că nu-i nicio problemă dacă fac public dialogul dintre noi… nu-i nimic secret aici.
I-am transmis prin bluetooth-ul metafizic prin care discutăm lucrurile astea de pe când te băgau la nebuni dacă le vehiculai așa ceva… întru confirmare, tăcere… nu contează.
Arthur Schopenhauer: nu ne putem îndoi de indestructibilitatea propriei noastre ființe
Prezentul are două jumătăți: una obiectivă și una subiectivă. Numai pe jumătate obiectivul are intuiția timpului ca formă și astfel se scurge irezistibil; jumătatea subiectivă stă fermă și astfel este întotdeauna aceeași. De aici provine amintirea noastră plină de viață a ceea ce a trecut de mult și, în ciuda cunoașterii noastre despre efemeritatea existenței noastre, conștiința nemuririi noastre.
Ori de câte ori putem trăi, stăm întotdeauna, cu conștiința noastră, în punctul central al timpului, niciodată la capătul său, și putem deduce din asta că fiecare dintre noi poartă în el punctul de mijloc nemișcat al întregului timp nesfârșit. În esență, aceasta ne dă încrederea de a trăi fără a fi în continuă teamă de moarte.
Cel care, în virtutea puterii memoriei și a imaginației sale, poate evoca cel mai clar ceea ce a trecut de mult în propria viață, va fi mai conștient decât alții de identitatea tuturor momentelor prezente de-a lungul întregului timp. Prin această conștiință a identității tuturor momentelor prezente se înțelege ceea ce este cel mai trecător dintre toate, momentul, ca fiind singurul care persistă. Iar cel care, într-o manieră atât de intuitivă, devine conștient de faptul că prezentul, care este în sensul cel mai strict singura formă a realității, își are sursa în noi, și astfel iese din interior și nu din exterior, nu se poate îndoi de indestructibilitatea propriei sale. fiind. El va înțelege, mai degrabă, că, deși atunci când va muri lumea obiectivă, cu mediul prin care se prezintă, intelectul, îi va fi pierdută, existența lui nu va fi afectată de aceasta; căci a existat atâta realitate în interiorul lui cât și în afară.
Cine nu recunoaște toate acestea va fi obligat să afirme contrariul și să spună: „Timpul este ceva complet obiectiv și real care există cu totul independent de mine. Am fost aruncat în ea doar întâmplător, am luat în stăpânire puțin din ea și am ajuns astfel la o realitate efemeră, așa cum mii de alții care acum nu sunt nimic au făcut înaintea mea și și eu voi fi foarte curând nimic. Timpul, pe de altă parte, este ceea ce este real: atunci va continua fără mine.” Cred că perversitatea fundamentală, într-adevăr, absurditatea, a acestui punct de vedere nu trebuie decât să fie enunțată clar pentru a deveni evidentă.
Toate acestea înseamnă, desigur, că viața poate fi privită ca un vis și moartea ca o trezire din el: dar trebuie amintit că personalitatea, individul, aparține visului și nu conștiinței trezite, motiv pentru care moartea îi apare individului ca anihilare. În orice caz, moartea nu trebuie considerată, din acest punct de vedere, o trecere la o stare complet nouă și străină nouă, ci mai degrabă o întoarcere la una inițial a noastră din care viața a fost doar o scurtă absență.
Conștiința este distrusă în moarte, desigur; dar ceea ce a produs-o nu este nicidecum distrus.
Căci conştiinţa depinde în primul rând de intelect, dar intelectul depinde de un proces fiziologic: este evident funcţia creierului şi este astfel condiţionată de colaborarea sistemelor nervos şi vascular; mai precis, de creierul hrănit, animat și stimulat constant de inimă; creierul prin a cărui structură ingenioasă și misterioasă, pe care anatomia o poate descrie, dar fiziologia nu o poate înțelege, apar fenomenele lumii obiective și funcționarea gândurilor noastre. O conștiință individuală, adică o conștiință de orice fel, nu poate fi gândită în afară de o ființă corporală, deoarece cunoașterea, care este condiția prealabilă a oricărei conștiințe, este în mod necesar o funcție a creierului – vorbind propriu-zis, deoarece creierul este obiectivul. formă de intelect. Acum, din moment ce intelectul apare fiziologic și, prin urmare, în realitatea empirică, adică în domeniul fenomenului, ca ceva secundar, ca urmare a procesului vieții, este și secundar psihologic, în antiteză cu voința, care este singura primară și pretutindeni. element original. Și întrucât, prin urmare, conștiința nu aderă direct la voință, ci este condiționată de intelect, iar acesta din urmă este condiționat de organism, nu poate exista nicio îndoială că conștiința se stinge prin moarte – așa cum este prin somn sau prin orice formă de leșin. sau leșina. Dar înveselește-te! — pentru ce fel de conștiință este? O conștiință cerebrală, un animal, o conștiință bestială ceva mai puternic încărcată, în măsura în care o avem în toate esențialele în comun cu întreaga lume animală, chiar dacă atinge apogeul în noi. Această conștiință este, în originea și scopul ei, doar un instrument pentru a ajuta animalul să obțină ceea ce are nevoie.
Starea în care ne readuce moartea, pe de altă parte, este starea noastră originară, adică este starea intrinsecă a ființei, al cărei principiu mișcător apare în producerea și întreținerea vieții care se apropie acum de sfârșit: este starea lucrului în sine, în antiteză cu lumea aparenței.
(Textul original și complet – pe https://www.basicincome.com/bp/thepresenthastwohalves.htm)
3 comentarii. Leave new
Unde ‘ultima zi de noiembrie=ultima de octombrie’
Mersi… (efectul defect al discursului grăbit despre sine)
Ziu morților la ortodocși sau mai corect spus Moșii de toamnă sunt în prima sâmbăta din luna noiembrie, anul acesta în 4 noiembrie, la ortodocși tradițional ziua pomenirii morților este sâmbăta. Aici în Ardeal unde tradițional cimitirele sunt fie multiconfesionale fie învecinate s-a încetățenit obiceiul de a își primei mormintele de 1 noiembrie și în familiile mixte dar și din respect unii pentru alții concetățeni.