Jenna Ortega și Paul Rudd joacă în rolurile principale într-un concept foarte ‘90s, într-un film care nu va câștiga premii, dar care își poate găsi locul ca un clasic de cult.
În ultimii 10-15 ani, scena filmelor cu buget mare a dus lipsă de creativitate, cu unele excepții, desigur. Box office-ul este dominat de blockbustere uriașe care concurează constant pentru un loc în conștiința colectivă, cu sume nebunești investite în producție și marketing.
Totuși, din când în când, apare un film ca Death of a Unicorn, care nu își propune să inoveze sau să schimbe trendurile, ci doar să spună o poveste simplă, distractivă, cu un mesaj ușor de digerat. În acest caz, mesajul este despre cum capitalismul e lipsit de etică, și este transmis atât de clar încât chiar și oamenii complet needucați în acest subiect îl pot înțelege.
Similar modului în care The Menu spunea direct cum comercializarea a distrus sacralitatea artei, Death of a Unicorn abordează subiectul supunerii naturii de către om în scopul profitului personal.
Am văzut multe persoane implicate în discuții despre acest film care afirmă că simplitatea prin care este transmis mesajul este un aspect negativ, de parcă fiecare persoană de pe pământ ar trebui să se nască cu o conștiință de clasă complet formată și că dacă mesajul nu este îngropat sub straturi de metafore și simbolism, atunci este prost prezentat. Nu sunt deloc de acord cu această idee. Filmul în sine este o experiență plăcută, care amintește de era anilor ’80-’90 a satirei seci. Chiar și conceptul – un unicorn care vânează și omoară oameni – pare desprins din altă epocă.
Îmi pare rău să spun că Jenna Ortega pare irosită aici. Se pierde în fundal și nu este nici pe departe la fel de plăcută de urmărit precum colegii ei de platou, Will Poulter și Tea Leoni (pe care am fost foarte surprins să o revăd după o pauză lungă de actorie). Nu este vina ei ca actriță, ci mai degrabă un simptom al modului în care personajul ei este scris să fie foarte pasiv, până la punctul în care uiți că este acolo până la jumătatea filmului. Totuși, odată ce ajungem la acea jumătate de mijloc, filmul prinde avânt și nu se mai oprește până la final.
Am fost sceptic față de conceptul de cai ca monștri de groază, dar echipa de efecte speciale a făcut o treabă fantastică în a-i reda ca fiind în același timp regali și înfricoșători, mai ales în spații închise. Simți greutatea unui astfel de animal, iar de fiecare dată când apar pe ecran, par amenințători dar și hipnotici.
Există o profunzime surprinzătoare în scrierea personajelor (cu excepția celui interpretat de Ortega), care reușește să evite greșelile pe care le fac majoritatea filmelor horror din anii 2020 – adică să împartă personajele în tabere de tipul „enervant și rău” sau „moralizator și pur”. Aceste categorii trădează de obicei cine va muri sau va supraviețui într-un mod atât de evident încât elimină toată tensiunea. Să fie clar, am reușit să prezic deznodământul, însă simplul fapt că au existat momente în care m-am îndoit de ce se va întâmpla este totuși un lucru tot mai rar în filme.
L-aș recomanda cu siguranță oricui, mai ales dacă iubești unicornii sau orice produce A24. Este un alt film plăcut de adăugat pe lista lui 2025. Dacă aveți ocazia să-l vedeți, eu spun că merită.
- Vezi mai multe RECENZII FILME AICI
