Toleranța e un organ din anatomia umană, la fel ca urechea internă, și cu care are, în mare parte, aceleași roluri. De căutare, dar mai ales de găsire, a echilibrului.
Ar trebui să spun de la bun început că toleranța nu înseamnă și nu se poate confunda cu pasivitatea, frica sau slugărnicia. Asta pentru că toleranța pleacă din cunoaștere și putere. E undeva lângă acceptare, doar că acceptarea poate fi fără discernerea lucrurilor pe care le întâlnim sau care sunt aruncate spre noi.
Dincolo de teorii seci, însă, avem destule situații pentru a înțelege empiric ce înseamnă toleranța pentru fiecare dintre noi. La fel, putem distringe oamenii grupați în jurul unor atitudini sau manifestări, indiferent dacă ele provin din ideologii sau prin simpla raportare personală.
Suntem încercați de o lungă, importantă, dar mai ales polarizantă criză a migranților. Observăm că pentru unii nu mai contează niciun argument sau context, utiăm intervenționismul vestic, profiturile naucitoare ale industriei de armament din ultimii doi ani sau faptul că unii au aplaudat rebelii sau revoluționarii din primăveri sau alte anotimpuri arabe. Nimic nu mai contează, nici măcar faptul că teroriștii sunt de cele mai multe ori născuți, crescuți și educați în spațiul european. Sau contează doar pentru a apăsa pedala intoleranței spunând că a fost o greșeală să îi primim alături de noi. Și atunci, să nu mai primim pe nimeni, pentru că și dacă îi acceptăm, uite ce se poate întâmpla.
A trecut puțin timp de la scandalul din tenis, problema acolo fiind una legată de toleranța față de noi, românii. Despre toleranța față de rromi nu s-a întrebat nimeni, nici cu ocazia asta și nici cu fiecare ocazie în care auziți pe cineva folosind cuvântul ,,țigan” ca pe o insultă. Asta și pentru ca ,,românii nu sunt rromi” are o istorie deja lungă, prea puțină lume punându-și problema daca afirmația inversă e sau nu adevărată. Ne este incomod să analizăm ,,rromi nu sunt români”, pentru că sunt.
Scandalul ,,țigancă împuțită”, cel recent, nu cel băsescian, e un caz de studiat în laboratorul intracranian al fiecăruia. Când ,,unul dintre noi” e făcut țigan sărim în sus de parcă am fi olimpici la corectitudine politică. Suntem nemulțumiți nevoie-mare că n-au înțeles francezii că nu suntem țigani, fără să ne punem nici cel mai mic semn de întrebare dacă avem vreo responsabilitate vizavi de cauzele ce i-au adus acolo.
Ba chiar din contră, cred că suntem destul de dibaci în a fi intoleranți cu rromii care au rămas aici. Pentru noi, ei nu sunt români decât prin cetățeanie. Atât. Insuficient pentru mulți dintre noi pentru a-i considera ,,dintre noi”.
Cetățenia, argument insuficient în cazul rromilor, devine carte importantă de jucat în intoleranța față de maghiari: sunt cetățeni români, trebuie să știe româna și să termine cu autonomia culturală! Am putea crede că suntem abili în argumentație, cel puțin la prima vedere.
Suntem însă la început cu intoleranța față de musulmanii cetățeni români, încă nu s-a ajuns la o ,,argumentație rafinată” aici. Rafinată în sensul de a aduce raționamentul la rang de clișeu. Căutăm o eficiență a logicii, ne facem un scop din simplificarea gândirii astfel încât la final din 2-3 replici concluzia să fie de fapt sentință.
Cred că știm cu toții clișeul cu cerutul unei pâini în Harghita sau Covasna, pâine pe care nu o primești pentru că nu vorbești ungurește. Sau era în Mureș? Nu contează asta neapărat, putea să fie și la Dorobanți. Ideea e că toată lumea are un amic, un văr, un ceva căruia i s-a întâmplat asta. Și toți amicii, verii sau ceva-ii ăștia (că nu poate fi același pentru toți) au cerut pâine și nu au primit pentru că nu știau să vorbească în maghiară. Unul nu a cerut apă, biscuți, un pachet de țigări, o bere sau prezervative. Culmea! Deși probabil erau în concediu, armata asta de amici și veri, stăteau la hotel și mâncau restaurant, toți voiai pâine. Dacă privim clișeul ăsta așa… parcă e cam neverosimil, nu?
Tentația gândirii simple este destul de mare, pentru că șabloanele sunt ușor de urmat. Doar că, în felul ăsta, ajungem să jonglăm cu argumente până când le transformăm în greșeli de gândire. Pasul următor este să ajungem noi niște greșiți în mintea, gândirea și esența noastră. Valul de intoleranță ce prinde tot mai mult contur e format din oameni aflați pe un drum al greșirii.
Adrian Rista
este un avocat, de origine arădean, care practică la București.
