În situații de criză, așa cum este cea prin care trecem acum, se folosesc multe cuvinte mari. Nu pentru că ar avea multe litere, ci pentru că ele desemnează poziționări și comportamente pozitive prin raportare la așteptarea socială. ,,Solidaritate” cred că se află pe primul loc la numărul de utilizări. Nu foarte departe în clasament se află și ,,datorie”. ,,E de datoria…” cuiva să aibă un anumit comportament. O datorie înseamnă că există cel puțin două categorii: debitorii, datornicii (cei care trebuie să dea sau să facă) și creditorii, îndeptățiții (cei care au dreptul să primească). Între unii și ceilalți șade datoria, o obligație restantă, stabilită între cei doi.
E greu de spus cine a stabilit că așa stau lucrurile. Și, cu cât e mai greu de spus acest lucru, cu atât imaginea societății devine mai palidă. Întrucâtva, nici nu mai contează, atâta timp cât debitorii își recunosc datoria. Azi, acești debitori sunt considerați a fi cadrele medicale. Le cerem, uneori răstit, alteori cu injurii, să își facă datoria, orice ar fi, orice s-ar întâmpla cu ei sau în jurul lor. Comparația războiului, des utilizată recent, e cea mai imbecilă paralelă posibilă. Soldații fac bine atunci când omoară oameni și sunt decorați pentru asta, medicii trebuie să salveze oameni, iar la final vine o bătaie pe umăr. Cine dorește să mă contrazică, e liber să o facă, dar numai după ce încearcă să aibă tratative cu virusul, îl determină să dezerteze (indiferent dacă de frică sau din iubire de semeni) sau îi reclamă conducătorii în fața unei instanțe penale internaționale. Dacă există cale de compromis cu un virus, atunci da, suntem în război și recunosc că am greșit.
Corul își continuă vuietul: ,,și-au asumat!”, ,,au jurat!”, ,,asta e menirea lor!” ,,și-au ales profesia asta și știau la ce se înhamă”. Desigur, inclusiv riscul de a fi judecați fără vină. Ceea ce și-au asumat și au jurat este să încerce să ne facă bine. Cum pot, dacă pot, fără să ne facă rău. Și da, au făcut asta mult timp, cu piedici destule puse în capacitatea lor tehnică și tehnologică, cu dotări precare, dar și cu piedici personale, ținuți cu salarii infime generatoare de corupție. S-au ,,descurcat” cât au putut. Într-o societate în care ,,descurcatul” era modus operandi, nici personalul medical nu a făcut excepție. Nici nu avea cum. Sau ați uitat subit tranziția? Și dacă ați uitat-o, cât de mult v-a luat chinuiala de a uita voluntar?
Acum, însă, le cerem altceva. Nu doar să ne facă bine, ci să își facă lor rău în timp ce ne fac pe noi bine. Nu este prima boală contagioasă ce se prezintă la spital. Chirurgii operează persoane seropozitive, întregul personal medical merge zilnic acolo unde sunt infecții nosocomiale. Pacienții sunt trecători, vin și pleacă din spital, dar ei merg zilnic acolo unde nouă deja ne e frică să mai ajungem. Știm că odată ajunși acolo există riscul să intrăm cu o boală și să ieșim cu cinci. Riscul infecției și al bolii nu este ceva nou pentru ei, nu au fugit de el până acum, decât poate pentru un salariu care să le ofere demnitate profesională în vest. Asta pentru că au decis să accepte un risc controlabil, ca o escaladă asigurată de cordelină. Acum le cerem să se cațere fără nicio asigurare.
Această categorie de datornici este însă într-o dublă relație cu o altă categorie, cea a politicienilor. Zic dublă pentru că văd două linii: 1. politicienii sunt cei care ar trebui să îi protojeze pe cei care ne protejează pe noi și 2. și ei ,,și-au asumat!”, ,,au jurat!”, ,,asta e menirea lor!” ,,și-au ales profesia asta și știau la ce se înhamă”.
Protecția protectorilor noștri se face prin materiale specifice, care se cumpără pe bani prevăzuți în bugete de către politicieni. De aceea nu au siguranță în actul medical, au fost trădați, iar prin asta am fost și noi trădați.
Dacă medicii au făcut tot posibilul să poată, politicienii n-au putut, încălcându-și jurămintele de propășire a neamului. De promisiuni nici nu mai spun, că știm toți câtă greutate are o promisiune de politician.Comparați cele două jurăminte, înainte să acuzați pe oricine, din oricare din cele două categorii, pentru a vedea cine a jurat strâmb.
Reacțiile împotriva medicilor care demisionează sunt nemeritate de ei, dar pe deplin meritate de politicieni. Solidaritatea la care se face apel e meritată de medici, nu de cei care o trâmbițează. Suntem tributari proverbului ,,cămașa e mai aproape decât haina” și ne întoarcem împotriva celui de aproape, în loc să realizăm că e singurul nostru punct de sprijin.
Revolta cadrelor medicale care demisionează trebuie să fie și revolta noastră, cu aceeași țintă pusă pe cei care ne-au lăsat pe toți fără apărare. Și, dacă unii încă mai cred în valabilitatea comparației cu războiul, să știe cine le e dușmanul.
