Într-un salon neutru, din separeul mobilat auster, cu pereți de culoarea nedefinită și o masă rotundă care nu simboliza nimic, se întâlniră trei oameni. La Viena, mai dificil să găsești un asemenea ambiant. Aici totul elegant, vioi și degajat. Era o excepție. Bărbații de la masă păreau a fi din zone geografice diferite, îi trădă conformația facială și chiar designul vestimentației. Privindu-i, părea o întâlnire mai mult discretă decât amicală, întâmplătoare. Niciunul nu fusese ales, niciunul nu fusese delegat oficial, dar fiecare vorbea cu siguranța celui care știe că istoria se face oricum fără martori.
Ivan purta un costum sobru, de un gri mat ca o iarnă care nu se mai termină. John era degajat, cu cravată roșie slăbită și zâmbetul acela profesionist care spune „nu e personal, e doar politică”. Ciu Lai, impenetrabil, în costumul închis, diferit totuși de salopeta chinezească, părea că ascultă chiar și când tăcea — sau mai ales atunci.
— Să începem simplu, spuse Ivan, într-o engleză cu accent de Alaska, cu voce joasă, dar sigură. Ucraina. Nu este vorba despre invazie, de război. Este vorba despre restabilirea unui echilibru istoric și despre protejarea minorităților rusești, cărora li s-au refuzat drepturi fundamentale.
John ridică o sprânceană.
— Fascinant. Înțeleg că tancurile sunt o formă avansată de asistență juridică.
— Ironia nu ajută, replică Ivan. Drepturile culturale, lingvistice, religioase… toate au fost încălcate. Mai mult, Ucraina ocupa, de facto, teritorii și a altor țări limitrofe, care nu i-au aparținut niciodată cu adevărat.
Ciu Lai înclină ușor capul.
— Conceptul de „niciodată cu adevărat” este extrem de flexibil, observă el calm. În funcție de cine îl definește.
— Exact! interveni John. De aceea mă intrigă. Pentru că, dacă mergem pe această logică, istoria devine un imens titlu de proprietate rescris la fiecare generație.
Ivan își drese glasul.
— Istoria nu este o poveste pentru copii. Este o succesiune de corecturi necesare.
— Corecturi cu rachete, completă John.
— Cu responsabilitate, insistă Ivan. Rusia nu invadează. Rusia eliberează.
— Eliberează teritorii de populația lor, mormăi John.
Ciu Lai zâmbi imperceptibil.
— Interesant. În China, folosim un termen mai elegant: „reintegrare armonioasă”.
Discuția se opri o clipă, zâmbeau, ca și cum toți ar fi gustat ironia involuntară a propriilor cuvinte.
— Bun, știu, spuse John, urmează să vorbim atunci despre Venezuela. Pentru că acolo, vedeți voi, e o diferență, nu e vorba de tancuri, ci de valori. Democrație, alegeri libere, prosperitate. Un popor asuprit de un regim ilegitim trebuie ajutat.
— Ajutat… repetă Ivan. Prin sancțiuni? Prin presiune economică?
— Prin sprijin strategic, corectă John. Noi nu ocupăm teritorii. Noi oferim șansa schimbării.
— Cu portavioane la orizont și pușcași marini, adăugă Ivan.
— Prezență defensivă, zise John fără să clipească. Pentru stabilitate regională. Sper că ați auzit de doctrina Monroe!
Da răspunde Ivan. Dominația americană în emisfera vestică nu va mai fi pusă niciodată sub semnul întrebării. Parca așa spunea Trump!
Ciu Lai interveni blând:
— Și petrolul? Stabilitatea energetică intră la capitolul valori?
John râse scurt.
— Valori universale. Inclusiv dreptul la un nivel de trai decent. Resursele sunt doar… un instrument.
— Fascinant, spuse Ivan. Deci când noi intrăm cu armata, e agresiune. Când voi intrați cu FMI-ul, e educație civică.
— Diferența, replică John, este că noi nu anexăm.
— Doar administrați temporar viitorul altora, replică Ivan.
Tăcerea căzu din nou. Ciu Lai își împreună mâinile.
— Taiwan, spuse el. Aici discuția este mult mai simplă. Nu este vorba despre invazie, nici despre ocupație. Este vorba despre o provincie rătăcită, susținută artificial de o ambiguitate internațională convenabilă.
— Convenabilă pentru cine? întrebă John.
— Pentru cei care vând arme, răspunse Ciu Lai calm. Și ideologie.
Ivan aprobă.
— Recunosc un caz clasic de minoritate manipulată.
John zâmbi.
— Interesant cum minoritățile sunt sfinte doar când sunt ale voastre.
— Taiwanul este chinezesc istoric, cultural, civilizațional, continuă Ciu Lai. Reunificarea este inevitabilă. Și, bineînțeles, pașnică.
— Pașnică precum Crimeea? întrebă John.
— Pașnică precum Irak, replică Ciu Lai.
Ivan izbucni într-un râs scurt.
— Vedeți? Toți avem exemple.
Discuția se încinse. Fiecare argumenta cu hărți invizibile, cu statistici nespuse, cu principii elastice. Ivan vorbea despre securitate, John despre libertate, Ciu Lai despre stabilitate. Fiecare demonta argumentele celuilalt cu o precizie de chirurg, doar pentru a le reconstrui identic în propriul discurs.
— Invazia voastră este brutală, spunea John.
— Intervenția voastră este ipocrită, spunea Ivan.
— Prezența voastră este destabilizatoare, spunea Ciu Lai.
— A voastră este autoritară!
— A voastră este decadentă!
— A voastră este artificială!
Minutele treceau, iar diferențele se estompau. Limbajul devenea comun. Cuvinte precum „protecție”, „educarea maselor”, „drepturi”, „dezvoltare durabilă” circulau liber, schimbându-și doar steagul.
La un moment dat, Ivan concluzionă:
— În fond, toți vrem același lucru: ordine.
— Prosperitate, completă John.
— Armonie, adăugă Ciu Lai.
Se priviră. Pentru prima dată, fără ironie.
— Poate că problema nu este invazia, spuse John meditativ. Ci cine o face.
— Sau cum o numește, adăugă Ivan.
— Sau cât de repede o finalizează, spuse Ciu Lai.
Un consens se contura, discret, inevitabil.
— Ucraina, Venezuela, Taiwan… spuse Ivan. Fiecare caz este unic, desigur.
— Dar principiul e același, spuse John. Ajutorul acordat.
— Corect, încuviință Ciu Lai. Ajutor hotărât.
Se priviră aprobativ o clipă. Se ridicară. Își strânseră mâinile.
— Atunci suntem de acord, spuse John. Lumea are nevoie de mai multă intervenție responsabilă.
Ivan aprobă.
— Cu mijloace ferme.
Toți priviră spre Ciu Lai.
— Taiwanul așteaptă, spuse Ivan cu un zâmbet subțire.
— Nu trebuie lăsat fără ajutor, completă John.
Ciu Lai își ajustă manșeta.
— Aveți dreptate. Istoria nu are răbdare, spuse el. Noi vom face tot ce este necesar pentru binele acestui ținut rătăcit, să revină la sânul maicii sale.
Și, pentru prima dată, cei trei erau în deplin acord: invaziile erau inevitabile, morale și absolut necesare — atâta timp cât le făceau ei.
