Curios să cunosc opinia unui filosof despre politicieni, am solicitat unui bun prieten spaniol cartea gânditorului Fernando Savater Etica pentru Amador (1991). Savater este profesor de filosofie la o Universitate din Madrid, doctor cu o teză despre Gândirea lui Cioran. S-a afirmat în publicistică, eseistică morală și proză literară. Cartea a stârnit foarte mare interes printre tineri, cărora li se adresează, sub formă de sfaturi privind modul de comportare în relația cu conceptele de libertate („Fă ce-ți place”), plăcere, viață bună, ordine, obiceiuri și capricii. Deși elevii de liceu studiază etica, filosofia, sociologia, puțini știu ce înseamnă libertate, dar mai ales ce să facă în preajma expresiei „fă ce-ți place” sau a participării la alcătuirea „unei vieți bune”, ori la „ponderează-ți capriciile”.
Într-un limbaj seducător (este doar scriitor și un adorabil romancier – vezi și Grădina îndoielilor), filosoful explică fiului ETICA, așa cum se exprimă ea la politicienii spanioli. Comportamentul acestora se aseamănă cu a celor de la noi. Promisiunile electorale devin „suflare în vânt” (după Bob Dylan), întâlnirile cu alegătorii sunt inexistente, trădările „ideologice” sunt frecvente, după cum doctrinele politice (de stânga, dreapta, stânga/ dreapta extremistă, dreapta spre giratoriu etc.) nici nu apucă să fie asimilate ori clarificate. Sloganurile și etichetele n-au substanță reală, vorbele – de tipul „declarații politice” – se convertesc în invective, agresivități verbale, fiind golite de sens și bună rațiune. Chiar definirea eticii politice este ironizată: fiind folosită pentru a dobândi „o slujbă cu care să se poată câștiga existența”.
Politica – sursă de îmbogățire și obținerea de satisfacții
Politica e sursă de îmbogățire și obținerea de satisfacții, prin avantaje oferite de decidența de partid sau guvernanța. În viața noastră, există lucruri care ne convin și lucruri care nu ne convin, unele sunt bune, altele sunt rele pentru sănătate. Și unele și altele se pot obține prin minciună, dar ajută „plăcerii de a trăi confortabil”. Oamenii stau sub teroarea cuvântului „trebuie”; care sună ca „un ordin”. Constatăm că oamenii nu sunt LIBERI să facă ceea ce vor, multe fapte limitând libertatea noastră la dependență. Mai mult, oamenii sunt manevrați prin informații oneroase – vehiculate cu intenție de a manipula – chiar prin intermediul guvernanților – miniștri, președinți, primari -, al căror cuvânt are acoperirea credibilității. În fapte și atitudine, oamenii au LIBERTATEA de a alege. De multe ori, dilemele (două soluții) se sfârșesc numai în variante rele. Libertatea de a trăi (nu oricum, ci cum vor alții) angajează lucruri care ne convin sau altele care nu ne convin. Se dă exemplul lui Hector, eroul troian, care putea să refuze lupta cu Achile, invocând diferite motive. El știe că va fi învins de fiul unei zeițe. Dragul de viață i-ar spune să refuze lupta, dar demnitatea îi cere sacrificiu. El avea opțiunea libertății: să moară în luptă ori să trăiască în rușine.
Despre libertate, ordine, obiceiuri, capricii
Predomină întrebarea: de ce fac eu ceea ce fac? Pot face din ORDIN (așa cum deputații și consilierii votează după ordinul impus de partid și nu conform libertății lor de conștiință) ori pot opta pentru OBICEIURI (ridic mâna pentru că așa fac ceilalți). În fine mai există CAPRICII, care înclină conduita într-o parte sau alta, determinată de o anumită stare atitudinală. M-am certat cu un coleg de partid chiar înainte de vot, iar acum „îi arăt eu lui”. Astfel sunt un capricios, chiar dacă suport consecințele. Mi-am asumat o clipă de libertate, dar am căzut în disgrația șefului de partid, a unor colegi, am pierdut îndemnizația, risc excluderea etc.. Sunt judecat pentru asumarea unui strop de libertate.
Capriciile vin dinlăuntrul conștiinței mele, pe când ordinul și obiceiurile vin dinafara acesteia. „Ești un nebun”, i-ar spune soția, „ce-ai câștigat votând după propria ta voință”? Nu mai există vreun decident care să se consulte cu votanții, spre a reprezenta interesele acestora. Șeful de partid e totul (e decizie), el are instrumente de a pedepsi și de a fisura dreptul tău la libertate. Astfel că oamenii oscilează între virtute și viciu. Suntem ființe sociale, care, la îndemnul „fă ce-ți place”, avem libertatea de alege între „da” sau „nu”, de a asculta de ceea ce ni se poruncește sau a nu respecta. Oscilăm între umilință și capriciu, între a fi EU sau a deveni TU însuți.
Nu există rețete pentru un comportament bun sau rău. LIBERTATEA e doar un concept, fără efecte practice și fără răspunsuri la îndemnul „fă ce-ți place”. Oamenii vor să ducă o viață bună. Adică să dispună de bunăstare materială, socială, publică, medicală, artistică etc. Toți aspiră la confort și bunăstare. Pentru asta, mulți își pun libertatea la cheremul altora. Cum folosim libertatea personală în situația unei conviețuiri sociale, publice? Evident că abuzurile tulbură și încurajează capriciile. J. P. Sartre, filosoful francez, spunea: „suntem condamnați la libertate”. Dar cine-și poate asuma dreptul de a face „ceea ce-ți poftește inima”. Cum poți să faci parte dintr-un grup fără să-și pierzi independența? Poți trăi mai bine în singurătate (capriciu) sau în grup de prieteni (cu concesii și obiceiuri)! Avem (nevoie de) libertate, dar societatea politică nu ne permite să ne folosim de ea. Poate nu știm sau nu vrem. Soluția se regăsește în propria noastră conștiință. O clasă politică educată nu și-ar permite să abuzeze de drepturile asumate prin declarații, iar statul este instituit (de la începuturi) spre a servi interesele propriilor cetățeni. Afirmația „vreau să duc o viață mai bună” și-o pune fiecare om, iar aceasta, ca principiu, ar trebui să ajungă deviza statului și partidelor care-l conduc. Conceptul „democrație” a devenit abuz politicianist, grație căruia se întrețin scuzele incompetenței. „Vrem ca cetățenii țării mele să ducă o viață mai bună”. Judeci o țară (județ, localitate) după modul în care se aseamănă cu o grădină bine sau rău gospodărită. Poate fi pârloagă sau parc înfloritor. Așa gândește un etician spaniol, așa vrem să se înfățișeze o țară europeană „liberă”.
Etica nu ne oferă soluții comode, ci întrebări incomode. Libertatea presupune absența constrângerilor, deci opțiunea alegerii lucide între ceea ce ne convine și ceea ce este drept/ corect. Dacă dorim o viață mai bună, pentru noi și pentru ceilalți, politicul are nevoie de o reînvățare a moralității. O societate cu aproximări libere este aceea în care nimeni nu e silit să renunțe la propria demnitate pentru un trai decent, prin îngăduința unor prea mari concesii propriei libertăți de conștiință.














