Festivalul Internațional de Teatru Nou (FITN) a debutat cu trupa Amifran și piesa „Întoarcerea acasă” de Matei Vișniec

trupa amifran „le retour a la maison „intoarcerea acasa de matei visniec3 1
Distribuie:

„Dacă totul are un început și un sfârșit, chiar și moartea însăși are un început și un sfârșit. De aceea stăm aici, așteptăm sfârșitul morții. Poate va dura mult, cine știe? Dar suntem răbdători, toată viața așteptăm moartea, și toată moartea așteptăm viața.” (Matei Vișniec)


Aflat la cea de-a noua ediție, FITN, desfășurat la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” în perioada 11-17 mai, a debutat sâmbătă dimineața cu piesa „Le Retour à la Maison” („Întoarcerea acasă”) de Matei Vișniec. La deschiderea festivalului, respectiv a acestui spectacol, au vorbit Bogdan Costea, directorul Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, prof. Florin Didilescu, coordonatorul trupei Amifran și Cristian Călbează, tânărul regizor care a pus în scenă piesa lui Matei Vișniec.

Una dintre cele mai cunoscute piese ale dramaturgului român-francez „Întoarcerea acasă” a fost scrisă în 1989 și a avut premiera în același an la Teatrul Francez al orașului Alès, din Franța.

Ea reprezintă cel mai recent spectacol al trupei Amifran, coordonată de Florin Didilescu, care a cedat scaunul regizoral unui fost membru al trupei, Cristian Călbează, actualmente doctorand în artele spectacolului la UBB Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru și Film.

Acțiunea se desfășoară într-un context post-război și explorează tema războiului și a morții, respectiv a revenirii într-un loc pe care îl numim „acasă”. Povestea urmărește personajul principal, un bărbat numit Generalul, care se întoarce în orașul său natal după mulți ani de război. El ajunge să fie vizitat de un grup de patru morți care îl vor purta în nouă situații diferite, de factură dantescă și îl vor ucide de tot atâtea ori în semn de răzbunare.

Piesa explorează impactul exilului și al regimului politic asupra identității personale și a umanității noastre. Ea este totodată o meditație asupra condiției umane, care explorează probleme diverse: relația călău-victimă, ideea sacrificării omului în marile scenarii ale luptei pentru putere, absurditatea războiului care spală creiere și mutilează fizic și psihic omul, dar mai ales ideea că omul nu poate fi niciodată transformat în mijloc, pentru niciunul dintre așa zisele idealuri nobile sau ideologii de orice fel. Viața e valoare supremă, dincolo de orice alte deziderate politice ori sociale.



Selectarea acestui text pentru realizarea spectacolului este explicată în caietul regizorului Cristian Călbează astfel:

„Argumentele pentru alegerea regizorală a unei piese despre război pot varia în funcție de intențiile și perspectivele regizorului. Iată câteva argumente comune pentru a aborda un astfel de subiect în teatru: Conștientizarea istoriei și impactului războiului: Piesele despre război pot ajuta publicul să înțeleagă mai bine evenimentele istorice și impactul lor asupra societății și indivizilor implicați. Ele pot aduce în prim-plan aspecte emoționale, sociale și politice ale războiului și pot stimula empatia și reflecția asupra suferinței și consecințelor acestuia. Promovarea păcii și dialogului: Piesele despre război pot aborda subiectul într-un mod care promovează pacea, înțelegerea și dialogul. Ele pot prezenta perspective diferite, punând accent pe consecințele distructive ale războiului și nevoia de reconciliere și armonie în societate. Explorează condiția umană și moralitatea: Războiul ridică numeroase întrebări despre condiția umană, moralitate și dileme etice. Prin intermediul unei piese despre război, regizorul poate încerca să exploreze aceste teme profunde, provocând publicul să se gândească la valorile umane, la limitările și deciziile dificile cu care se confruntă oamenii în contextul războiului.”


Interviu cu regizorului Cristian Călbează:

Textul spectacolului îmbină de fapt fragmente din două opere dramatice diferite ale dramaturgului Matei Vișniec, așezând în paralel rechizitoriul inversat (victimă-călău) cu monologul dramatic de mare forță lirică și plin de candoare, al copilului care asistă la sărbătoarea Zilei Morților.

Cele două discursuri dramatice sunt reprezentate scenic alternativ, în spații diferite ale scenei: în prim-plan, respectiv în partea din planul secund, printr-un joc semnificativ de umbre.

Limbajul spectacolului (de la codul verbal, la cel nonverbal al jocului scenic, la decoruri, lumini, sunet/muzică) este pe cât de simplu, pe atât de sugestiv. El este construit, ca mecanism, pe puterea de sugestie a metaforei-simbol, care conferă tensiunii dramatice o mare încărcătură lirică, emoțională. Scena finală ilustrează cu prisosință dezideratul înalt al teatrului, de sorginte shakespeariană: „Căci tot ce depășește măsura se îndepărtează de scopul teatrului, al cărui rost… a fost și este să-i țină lumii oglinda în față (…); să-i arate virtuții adevăratele ei trăsături, lucrului de scârbă propriul său chip, și vremurilor și mulțimilor înfățișarea și tiparul lor.” (Hamlet, III, 2).

Astfel publicului i se sugerează că întreaga manifestare artistică la care tocmai a asistat constituie o oglindă în care să se privească și să se recunoască, respectiv o invitație la reflecție.

Linia de forță a spectacolului se constituie pe frânghia subtil întinsă între reflecția gravă asupra condiției umane, meditația asupra posibilităților de salvare a omului prin învierea spirituală menită să-l împiedice a sufoca mereu viața prin moarte, iar pe de altă parte o sensibilitate plină de candoare, un mod aproape juvenil de simplu al comunicării acestor adevăruri.



Aceasta este și intenția mărturisită a regizorului Cristian Călbează, care notează tot în caietul său regizoral:

„Personal, consider că în contextul în care și pedagogia teatrală este un obiect de interes al proiectului prezent (…) teatrul cu tineri/copiii și mai cu seamă în limbi străine (pe care l-am explorat din plin personal în trecut) este o nișă a domeniului foarte ofertantă unui viitor regizor tânăr aflat pe o piață ultrasufocată și de multe ori toxică. (…) Mărturisesc că am (re)descoperit puțin din eluziva magie a teatrului în privirea unui copil de 15-18 ani. Acolo e real, acolo e cinstit, acolo e cât mai puțină minciună și falsitate.”

Jocul scenic al adolescenților trupei Amifran a câștigat publicul, care i-a aplaudat la final în picioare. Cu bucuria specifică vârstei, ei ne-au împărtășit în câteva cuvinte ce înseamnă pentru ei, ca adolescenți, implicarea în proiectele teatrale ale trupei Amifran.



 

Categorie: Cronică
Etichete: Cristian Călbează, festivalul international de teatru nou, FITN Arad 2024, prof. Florin Didilescu, teatru, trupa Amifran, „Le Retour à la Maison” de Matei Vișniec
Distribuie:
Articolul anterior
[CRITIC GUEST] Anca Stanoev: „Mă ia de mână umbra cu degete elastice”
Articolul următor
Evaluarea națională la clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a 2024

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

basil muresan

Jocuri erotico-politice actualizate

Pentru că s-a terminat prima săptămână de concediu, și probabil v-ați plictisit deja de clasicele cătușe cu bureței și outfituri de doctoriță sau școlăriță jucăușă, vă propun alte role playing,…
parada 1

CPLM avem noi aici?

Un grup de patriotarzi a pichetat sediul PSD Arad. Îmbrăcați în straie populare, cu o singură excepție (unul care a confundat parada cu mineriada), aceștia au mărșăluit prin centrul orașului.…