FLOREA VOICULESCU, REFLECȚII INSPIRATE DE CARTEA PROFESORULUI ANTON ILICA: „OGLINZI INTERIOARE, GÂNDURI TRĂITE” (2025)
NOTĂ A. Ilica: Prof. univ. dr. Florea Voiculescu, fost prorector întemeietor al Universității 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia a scris mai multe volume cu conținut pedagogic (Educația în economia de piață, Măsurarea în științele educației, Managementul timpului, Manual de pedagogie contemporană; Analiza de nevoi și managementul strategic în învățământ), fiind pasionat de lecturi cu conținut științific, literar, social și politic. Ca prieten și plăcut corespondent despre idei și opinii contemporane, i-am trimis cartea mea recentă, cu opinii de presă cu tematică culturală, iar opiniile și le-a exprimat sub formă de scrisoare. A fost de acord (pentru care mulțumesc) să publice câteva reflecții la cartea Oglinzi interioare, gânduri trăite (Editura Gutenberg, Arad).
Prof. univ. dr. Florea Voiculescu – reflecții la cartea Oglinzi interioare, gânduri trăite:
«Anton, am primit cartea, am răsfoit-o deja, iar asupra unor pasaje am zăbovit ceva mai mult. Excelentul început („Jurnal de cititor”) anunță, prin frumusețea lui, o carte incitatoare, încântat pe măsură ce citeam. O frumusețe discretă, ușor nostalgică, precum mireasma inconfundabilă de bibliotecă veche cu cărți uitate de vreme și de oameni, pe care tu le scoți, una câte una, și le restitui ca pe o comoară pe care oamenii au uitat unde au îngropat-o. Rămâne de văzut dacă această comoară – căci o bibliotecă este în sine o comoară – va fi evaluată în aur sau în tone de hârtie reciclabilă, ori va fi aruncată în debaraua cu vechituri de care nimeni nu mai are nevoie.
Ca și în precedentul volum „Scrieri despre personajele mele” (2023) (o carte cam ciudată, atipică, dar interesantă pentru cei interesați), actualul mi-a creat impresia unei estetici a emoției, în care transpare și o nostalgie greu reprimată, precum și un gen de regret conștient că prezentul nu te va înțelege și atunci ai scris cartea precum Minulescu romanțele pentru mai târziu. Estetica emoției este dublată de o estetică „șeruită” (ca să mă exprim postmodernist). Citez: „O lume impregnată de estetică e mai bună, mai elevată, mai pură” (p. 6). Frumos spus, dar este sau poate fi o astfel de lume reală? Privind în jur, mă îndoiesc. Unele răspunsuri le știi deja (dovadă articolul „Versificatori, veleitari de pe facebook”).
M-au încântat pur și simplu incursiunile tale în graiul de la Tăgădău și împrejurimi. Citez: „După ce trec podul dă păstă Teuz încep să vorbesc ca pe-acolo, în grai, parcă aș vorbi cu părinții, frații, vecinii, mătușile ori unchii mei” (p. 249). Ce frumos !!! În alte zone, dar tot la țară, am trăit ceea ce ai trăit și tu și cred că ți-am înțeles bine nostalgia pentru vremurile în care țăranii erau țărani (fără să le fie rușine de asta) și țineau la graiul lor păstrat în „lada de zestre” (Lada cu spinare); știau ei în felul lor că graiul românesc, cu feluritele lui accente și regionalisme, constituie cea mai prețioasă zestre pe care o putem lăsa celor ce ne vor urma. Câtă dreptate și profunzime avea Blaga: veșnicia s-a născut la sat. Foarte bine scrise, inclusiv sub aspect estetic, sunt textele ce mixează, preluând umorul și istețimea proprii țăranului român, graiul autentic cu „supergraiul ultramodern” (eu i-aș fi spus supragraiul pentru că nu este super, ci doar supra-pus artificial graiului neaoș). Am scris și eu cândva despre „market-ul” care a înlocuit „magazinul universal sătesc”.
Apropo! Te-ai gândit că satul tău natal, Tăgădău, și-a transferat (printr-o alchimie greu de înțeles) numele în personalitatea ta? Tăgădău este o persoană care contestă, care nu este de acord oricând și cu orice, care nu recunoaște că ceva este de la sine înțeles. Unele dicționare îl definesc drept persoana care neagă. Inexact. Tăgădău nu neagă, el pune sub semnul îndoielii, și nu oricum, ci într-un mod îndărătnic. Pe scurt, tăgădăul tăgăduiește. Iată un portret ce ți se potrivește de minune.
Mărturisesc (spre rușinea mea) că nu știam nimic despre publicația în grai: „Lada cu spinare”. Nici despre Gheorghe Hodrea (Bace Toghiere), pe care îl descrii ca pe un om de toată isprava, unul dintre acei luminați ai satului care rămân sau se întorc la rădăcini, slujindu-și cu smerenie consătenii și al căror singular orgoliu este cel mult acela de a se așeza din când în când pe „lavița povestașilor”. Citind despre Gheorghe Hodrea, dar și sub impresia respectului cu care scrii despre el și locurile lui, am realizat nu doar că omul sfințește locul, dar și că locul sfințește omul, într-o simbioză unică și binecuvântată între om și țară.
Tot spre rușinea mea, recunosc că despre multe nume pe care le pomenești în carte nu am auzit și nu am citit nimic. Pentru mine, cartea ta a fost deci și instructivă. Am aflat, citind-o, că opera oamenilor despre care vorbești nu este deloc neglijabilă, dimpotrivă este deseori comparabilă cu a unor scriitori consacrați sau/și pe care jocul împrejurărilor i-a făcut mai vizibili. Sub acest aspect, cartea ta este un act de justă restituire, menit să redea autorilor menționați locul binemeritat în cultura română, îmbogățind-o cu noi valori. Cred că eseurile despre personalități și opere mai puțin cunoscute sunt o contribuție la o mai bună cunoaștere a ceea ce eu numesc România profundă. Este o contribuție prezentă în multe scrieri ale tale.
Pe unele dintre personalitățile prezentate în carte le-am cunoscut în mod nemijlocit. Cunoscându-le, pot să spun că reușești ca, doar în câteva pagini, să schițezi fiecăreia un portret expresiv, precum artistul care, ignorând detaliile, surprinde din câteva tușe trăsăturile definitorii ale unui chip. De altfel, în multe alte scrieri, te-ai dovedit un talentat autor de medalioane. Atâta doar că scrii mult despre mulți, dar puțin sau deloc despre tine. Acea singură pagină pe care ți-ai alocat-o în carte este foarte puțin, prea puțin dacă avem în vedere că această carte este scrisă într-un registru eminamente subiectiv („oglinzi interioare”), așa încât vor înțelege mult mai bine ceea ce scrii cei care te cunosc, cu biografia și povestea ta de viață. Cartea ta nu este impersonală, cartea ta ești tu.
„Foamea de fericire” – scurt dar splendid eseu! Pe lângă invocarea reflecțiilor unor autori consacrați, eseul tău vine cu propriile reflecții, profunde și spuse frumos, unele transparente, altele cu „tâlc”. Iată una dintre ele: „Când cred că sunt deplin fericit, constat că izvorul acestei stări se regăsește într-o minciună pozitivă” (p. 238). Cred și eu că, ne place ori nu ne place, minciuna face parte din viața noastră, mai ales minciuna convențională, diplomatică, de politețe, dar uneori și minciuna autentică (sic!), bine ticluită și interesată. Dar există oare o „minciună pozitivă”? Cred că aici este „tâlcul”. Adică, dacă o minciună are valența de a ne face fericiți, atunci ea este (pentru noi) o minciună pozitivă. Foamea de fericire se manifestă și prin dorința noastră secretă de a fi mințiți pozitiv și de a-i minți pozitiv pe cei ce ne sunt dragi. În alt loc faci următoarea remarcă; „Vrem ca lumea să fie fericită într-o cultură a tristeții” (p. 238). Eu gândesc oarecum diferit: mai degrabă cred că, în ultimii ani, ne aflăm într-o cultură a disperării (nu a tristeții), având ca excelentă ilustrare „cancel culture”. De ce? Pentru că polul opus al fericirii nu este tristețea, ci disperarea. Tristețea poate avea frumusețea ei, poate fi preludiul unei fericiri sau un răgaz odihnitor între două fericiri. Și, așa cum sugerezi prin întrebarea de la finalul acestui eseu, „frumusețea melancoliei (pe care eu o văd ca forma romantică a tristeții) bătătorește calea spre fericire”. În schimb, disperarea este în afara frumosului și urâtului, este devorantă, uneori urlă, alteori tace asurzitor, mișcându-se haotic între agonie și extaz. Disperarea e mai mult decât absența speranței (care s-ar traduce prin deznădejde); este neacceptarea, negarea, anularea oricărei speranței.
Aș mai menționa articolul „Gândirea pedagogică – sursă de mistificare științifică”. Titlul spune totul, mai mult chiar decât întregul articol, fără comentarii. Articolul sumarizează ideile-cheie pe care le susții cu îndărătnicie de ani de zile, dar cu efecte minore. Dacă ar fi existat o comunitate pedagogică reală, sincer interesată, atunci cartea ta despre Derapajele în educația românească (2022) ar fi trebuit să facă valuri (mai ales că a avut o bună vizibilitate pe internet), dar nu a făcut decât câteva unduiri care s-au spart de țărm. Nu este însă vina cărții. Mai degrabă cauza trebuie căutată într-o anumită autosuficiență a comunității pedagogice, care ignoră sau chiar respinge ceea ce se află în afara mainstream-ului mai mult sau mai puțin progresist. Și mai e ceva. Profesorul Miron Ionescu spunea că pedagogia este o știință a culturii. Bine spus. Noi, profesorii (și pedagogii în mod special) nu predăm conținuturi, predăm cultură. Aici este cheia. Dacă tu ai fost și ești un bun profesor – și așa este – atunci asta se datorează imensei (fără exagerare) tale culturi, care se află în spatele fiecărui act pedagogic, al fiecărei pagini scrise. Aș mai evidenția o idee, căreia îi aloci un spațiu restrâns, dar care cred că explică multe dintre problemele actuale ale școlii. Este vorba despre formarea inițială a profesorilor. Iată ce scrii în acest sens: „mulți universitari cu atribuții de formare inițială nu au niciun fel de experiență didactică în preuniversitar” (p. 206). Și într-adevăr, cum să asigure universitățile formarea unor buni profesori pentru învățământul liceal, gimnazial, primar și preșcolar atât timp cât mulți din generația actuală de universitari formatori nu au predat vreodată în școli ori grădinițe. Adică nu s-au confruntat cu ceea ce eu numesc dificultatea dramatică a predării și învățării. Cum să formeze învățători neînvățătorii? Este ca și cum ar forma aviatori unii care nu s-au aflat niciodată la manșa unui avion.
Aș fi avut, de asemenea, câte ceva de spus despre inteligența artificială, diferit de ceea ce crezi despre asta, dar amân pentru altădată. Am făcut câteva experimente (potrivit metodologiei experimentelor online) iar rezultatele au fost surprinzătoare. Este prematur să mă pronunț, dar întrevăd că prin ceea ce știe și învață (subliniez: învață), AI poate înlocui o mulțime de oameni, nu doar funcționari, dar și din sfere mai sofisticate: artiști, profesori, medici, politicieni. Fiecare dintre aceste categorii va trebui să-și schimbe radical paradigma profesională, dacă vrea să supraviețuiască. Vor rămâne doar cei care nu pot fi înlocuiți; sunt și astfel de oameni, dar nu prea mulți. Voi reveni, cu prețuire și cele mai bune gânduri, Florea Voiculescu (un profesor universitar, om de cultură și înaltă ținută culturală – n.m., a.i.)»
