S-a mai dus o unire. Una mică. Să ajungă la toți. Care mai suntem. Că restul? Să-și pună pofta-n cui. N-are decât să ia unire, la anul.
Asta de acum, ca și celelalte din trecutul imediat, mă fac să caut în Dex, că ce-nseamnă. Ea, adică unirea. Mie, spre exemplificare, de unire tovarășa mi-a pus cravată în triunghi, la gât (). Că și pe vremea mea era unire. Una cu „moș Ion Roată” care venea săracul la Cuza (un fel de președinte, dar de-adevăratelea) că, pe amândoi îi chema Ion, și-i dădea obrazul la pupat după ce în prealabil acel obraz fusese scuturat de boierul ăla rău. Și Cuza, deja votat, îl amnistie definitiv pe moșu cu un pup electoral, insuficient însă pentru un întreg mandat. Și mai era ceva ce noi nu știam atunci. Cum se soarbe Milcovul? Și de ce ar trebui făcut asta? Noi aveam apă la robinet destulă și beam exact cât ne trebuia. Așa că nu duceam lipsă de apa din Milcov. Mai târziu am priceput că sorbitul era doar din priviri. Și din priviri era. Că era scump. Cam 8 lei suta. Puseseră moldovenii de-o făbricuță pare-se chiar la Focșani, ce producea un coniac cu două etichete. Una de Milcov și alta Dunărea. Băutura era aceiași, doar etichetele te făcceau să scoți din jeb bani diferiți. Oricum, „ochii lui Dobrin” erau la mare căutare. Asta știam de la vecinii noștri, care veneau de la servici pe lângă biciclete. Pentru că noi, ocupați cu unirea, aveam alte preocupări, și nu atingeam clanțele birtului. Deci, pe acea vreme oamenii se uneau, cu adevărat. Nu mai conta: român, ungur, sas, moldovean… Și aveau cu toții o singură limbă. Una împleticită, dar cine mai sta să o descâlcească? Era domne o unire de toată frumusețea. Și mai era ceva sau mai precis cineva, care ne unea de-adevărat. Unul care chiar dacă nu umbla prin birturi, vorbea cam la fel cumo făceau ăia. Doar că el vorbea cam de-andoaselea și unirea noastră era în blesteme. Care l-au ajuns. Se vede treaba că stătea prost cu alergatul. Sau făcea pauze să se uite în urmă cât erau de aproape de el. Blestemele. Și pierdea timp. Asta e. Ghinionul lui.
Acum unirea, pare că a ajuns o oximoroană. Textul de față constituie chiar o expunere de motive către Academia română, pentru a schimba definiția din DEX, având în vedere noile realități cu care societatea noastră se exprimă. Așa e limba noastră, ușoară. Interjecțiilor cu temă, de multe ori le schimbi doar o vocală pentru a schimba un întreg mesaj. De la ha, ha, la ho, ho nu trebuie să faci efort prea mare și imediat ești în altă tabără.
Mă gândesc în sensul celor scrise, că astfel de festivități care și-au pierdut semnificația inițială să fie interzise prin lege organică. Tocmai pentru că înăuntrul lor scopul demult nu mai este unul festiv ci chiar contrar ideii de unire. Din înțelepciunea populară, știm că două vite se așază doar într-un anumit mod la jug. Din cauză că ele sunt unite doar pentru direcția înainte. Pentru cotituri, fiecare o știe pe a ei. Tot prostul din sat știe așadar care e vită de dreapta și vită de stânga, doar românii după atâta amar de vreme habar n-au încotro să ducă atelajul lor. Și culmea că se mai și unesc de vreo două ori pe an. Odată cu una mică și apoi cu una mare ca să fie complet. Așa că, dacă prin abusrd, așteptăm ca să plesnească biciul, suntem fiecare liberi să o facem dar vă sfătuiesc să vă modificați așteptările. Din 2005 ne unim anual, într-o dezbinare ideală. Poate că până la toamnă vom reuși să aflăm care e vita de stânga și care e cea de dreapta. Și să bolduim în DEX cuvântul unire.
Aricikus la 160 ani de unitate.
25 ianuarie 2019
