În sfârșit: a venit. Cine? Cum cine?! A venit luni. Și ce-i cu asta – nu vine în fiecare săptămână? Ba da, dar acum e altceva. Ce altceva? Ce poate fi deosebit acum?
Păi, stai să vezi. Poate te fac să înțelegi.
Eu, cu ziua de luni am o relație de suflet. O ador. Îmi e lipită pe organele interne. Toată săptămâna stau cu gândul la ea. Ce să-ți mai spun cum tremur duminică… Nu știu să spun dacă din partea ei sunt aceleași sentimente spre mine. E foarte închisă și nu reușesc să scot nimic de la ea în ceea ce mă privește. S-a întâmplat uneori s-o privesc cu coada ochiului marți dimineața în speranța că voi observa vreun regret din partea ei, dar, cum spuneam, nimic. Totul e închis încă de când se lasă seara.
Dar ce o face totuși atât de deosebită? Habar n-am, cum ar zice un personaj bine cunoscut, dar pe de altă parte ce poți să faci su simțurile omului?
Acum, azi, luni, gândindu-mă la toate informațiile primite în urma întâlnirii cu foștii mei colegi din adolescență încerc să pun la cap unele lucruri care, la vremea întâmplării lor, mă depășeau ca înțelegere. Și, mă duc cu gândul la primii ani de școală, când prin clasa a V-a, dacă nu mă înșel, tot în ziua de luni când de fapt debuta anul școlar toamna devreme, directorul instituției a intrat la noi în clasă însoțit de o domnișoară. Noi, automat în picioare salutând cu respect, așteptam curioși să aflăm ce fel de profesoară este duduița. Când colo… surpriză! NU era de fel profesoară ci o NOUĂ COLEGĂ de clasă. Cred că avea cam la 20 anișori. Ea, pentru că noi abia ajunseserăm la primii 10. Deci doi făceam cât ea singură. Fata, deloc stânjenită de ineditul situației se prezentă și căută în același timp un loc prin bănci. Undeva în spate, normal. Apoi, după câteva zile, am primit cu toții explicația aflării ei printre noi. Cel puțin aceea care ni s-a dat. Fata nu reușea nicicum să treacă de clasa a V-a și o repeta fără număr. Și, curios nu era deloc proastă. Se împiedica precum un disc de pick-up pe un șanț și se încăpățâna să rămână pe loc. Iar profesorii nu erau deloc impresionați și cu atât mai puțin toleranți. Nu știa nu o treceau. Așa era pe atunci. Deci, în clasa a V-a ne-am pricopsit cu o colegă ce venea dintr-o generație care absolvise deja liceul. Nu știam dacă să-i spunem pe nume sau pur și simplu: tanti.Ea a preferat un diminutiv cu care s-o apelăm. Îi spuneam; Mița. Nu știm de la ce. Așa îi plăcea ei să i se spună, iar noi ne-am conformat.
Într-o pauză a apucat să ne spună câte ceva din povestea ei și așa am aflat că nu-i place aritmetica și anatomia sau biologia. Aici fata avea necazuri. Mari. Și e de la sine înțeles din moment ce ea nu voia în ruptul capului să priceapă faptul că puii de găină nu sug de la cloșcă precum cei de pisică. În zadar am adus cloșcă cu pui la școală că ea tot căuta pasărea printre pene. De sfârcuri… sau cum le-o zice la păsări.
Dar de fapt ea avea o problemă de înțelegere a structurii regnului animal. Mai târziu, prin trimestrul al doilea, am avut ocazia să aflăm. În rest, la celelalte materii, pe care le știa pe dinafară (explicabil) se descurca de minune. Mai bine decât oricare dintre noi.
Încet-încet ne-am obișnuit cu ea, și ea cu noi. Avea Miți o mare disponibilitate de adaptare. Și asta de înțeles. Învățam multe de la ea. În primul rând, fumatul. Era interzis, dar numai în sala de clasă. Și cum tot ce nu e voie guvernează dorința, la sfârșitul primului trimestru toți băieții din clasă fumam deja între 3-10 țigări pe zi. De acum simțindu-ne băieți mari am pornit să-i luăm toată mâna. Moment în care ea a făcut stop limitându-se doar la a ne arăta câte ceva (una pe săptămână) din anatomia ei. Mulțumiți și viteji de reușite, ne bucuram că Mița a început să deslușească taine ascunse din aritmetică și speram că ne vom duce împreună încă vreo câțiva ani. Ani numai buni de a ne iniția în alte treburi. NU aveam îndoieli că Mița ne va refuza școlarizarea. Doar că nu s-a întâmplat precum noi speram. Din cu totul alte motive decât cele din școală.
Privind-o cu ochii de mai târziu pot spune că Mița era o „blondă de catalog”. Atunci aceste detalii pentru noi erau nesemnificative – însă NU și pentru ceilalți din școală.
Într-o dimineață, nu de luni, Mița a intrat în clasă cu o paloare ciudată pe față, cu puțin timp înainte ca ora să înceapă. S-a dus direct spre locul ei și s-a prăbușit într-un leșin. Din vânzoleală creată Mița a dispărut într-o mașină a Salvării venită cam pe la sfârșitul orei.
La spital, fata, după știința noastră, a fost consultată aproape de toți medicii aflați în tură. Unul din ei i-a spus: dragă vei face un pui. Mița uimită i-a răspuns: dar cum așa?
– Se-ntâmplă ca femeile în lumea noastră să rămână gravide și să dea naștere puilor de oameni, îi răspunse medicul. Iar tu ești femeie.
– Da? zise Mița mirată. Ce chestie… Și cum se întâmplă asta?
– Simplu. Doar la tine e puțin mai complicat. Am înțeles că nu ești căsătorită. Nu-i așa?
– Nu, sunt doar de 20 ani, mai am timp.
– Așa e, ești tânără, dar acum va trebui să vedem cum facem cu puiul din tine.
– Cum adică „ce trebuie făcut”?
Păi din ce se vede, el nu e întreg încă. Vor mai fi nevoie de consultații pentru a-i pune urechi, mâini, picioare, gură, ochi și așa mai departe. Deocamdată nu le are, și mai târziu nu i le vom putea pune. Azi cred că o să încercăm să-i punem măcar nasul.
Mița, uluită de ce i se întâmplă, acceptă fără ezitare completarea fătului cu ceea ce i se spusese că-i lipsea. Și, astfel vreo două-trei luni toți medici rezidenți sau titularizați au contribuit după puterea lor la întregirea puiului de om al Miței. Care s-a născut, (cum ar fi putut altfel ?) cu întreaga dotare la timpul potrivit. Abia de acum Mița s-a dezlănțuit într-o femeie de mare clasă, pentru că reușind să treacă în a VI-a pentru ea a fost floare la ureche finalizarea celor 8 și mai apoi a liceului cu profil sanitar.
N-a fost nici pentru noi greu de ghicit cine a fost totuși autorul principal al puiului de om. Profesorul nou de anatomie, care a fost transferat la noi în școală special pentru a o ajuta pe Mița să înțeleagă cum funcționează corpul uman. Și, a ajutat-o. Din plin.
Să mai spun că școala sanitară a fost suficientă pentru ca Mița să fie numită ministru al sănătății? Nici vorbă. Că asta ați înțeles-o deja.
