Celor mai mulți dintre noi ne este foarte greu să scoatem individul din turmă.
La prima vedere nici o oaie nu se deosebește de celelalte surate ale sale – cel puțin la specia ovine alegerea este una aproape imposibilă.
Uneori, noi nu reușim să-i deosebim pe chinezi sau africani unii de alții. Cum s-ar spune: vezi un chinez, înseamnă că i-ai văzut pe toți.
Măcar că, știm că nu e adevărat rămânem prizoneirii acestei idei, cel puțin până când viața ne va „arunca” în mijlocul Chinei, sau Africii, după caz. Acolo, între ei vom reuși să facem diferențele care îi separă și pe ei. Chiar și la fizionomii. Cel puțin în cazul aspectului, oamenii dintr-un anumit loc geografic, pot fi foarte asemănători.
Tradiția, istoria și mai ales cultura ne fac diferiți.
Bucata de lume în care noi, românii, ne-am format și am trăit a avut parte de multe hărțuieli, bătălii și pe alocuri chiar războaie. Noi ne-am cam văzut de ale noastre, în general.
N-am făcut excursii dușmănoase pe la vecini. Un fel de mă lași în pace, nu-ți am treaba. Sigur că a fost nevoie de timp pentru ca respectul reciproc să se consolideze între multele popoare din proximitatea noastră. Cei care s-au făcut că nu pricep și și-au supraevaluat posibilitățile încercând să intre peste noi, în general și-au luat-o și brusc, și temeinic.
Romanii ne-au vrut aurul și nu s-ar spune că n-au plătit pentru a avea o parte din el. Apoi, cei din răsărit, pe măsură ce își consolidau sau își uneau triburile au tot călărit până la Nistru să verifice structurile podurilor încă neconstruite.
Cei cărora le sleiseră forțele împeună cu cei ce-și pierduseră cheful de lupte s-au reorientat și renunțând la drumul retur și-au refăcut viețile printre băștinașii dintre Carpați. Mai mult ca sigur că, după vreo câțiva ani de refacere a colesterolului, aceiași „cuceritori” și-au adus restul de neamuri rămase sub steagurile unor cuceritori deja obosiți sau apatici la faimă.
Și așa încet, cu vreo doi goți, 5 huni, 20 gepizi, 75 avari câteva sute de pecenegi, cumani, gepizi și foarte importanții slavi și bulgari ne-am trezit la gurile Dunării noi, un popor român fruntaș în întrecere peste câteva sute de ani. Asta, pentru că, nu-i așa?, până la olteni s-a topit calciul de la picioarele cailor. Și Oltul nu era chiar ușor de trecut.
Între timp chiar în estul nostru se forma o națiune vașnică din multe popoare care nu prea aveau chef de bătălii, având în vedere suprafața ce o aveau la dispoziție;
bașca anotimpurile care coceau fructele aproape în tot anul. De fapt slavii, încă din primul mileniu DC, au găsit cu cale să se odihnească pe o suprafață mai mare și blocându-se sub cultura bizantină au adoptat un creștinism pretimpuriu care le-a oferit o stare de mulțumire cu ceea ce aveau atunci.
Și nu aveau puțin. Puteau călări până la Oceanul Pacific fără să-i întrebe nimeni de sănătate.
Ba din contră, aveau de lucru îndestulător pentru a-i face pe locuitorii estului îndepărtat compatibili cu noul mix de cultură, slav și bizantin.
Așa că pe al doilea mileniu noi am avut libertate de alegere, cel puțin din partea celor care urmau să devină ruși sau în secolul XX, sovietici. Nici lor dar nici nouă nu ne-a fost ușor să ne culegem straturile genetice și să decidem că destul: cu ce avem, de acum suntem români.
Abia la mijlocul secolului al XIX-lea am putea vorbi despre un început de pericol din partea rușilor. Numai că nici șefii lor de atunci, nu prea erau dispuși la încăierare având doar ca bază de încorporare țărani, unii chiar iobagi încă, care n-aveau nici un argument pentru o „maică Rusie”.
Mult mai târziu conceptul s-a strecurat prin mințile sovieticilor, atacați de nemți. Măcar că Napoleon cu 150 ani mai devreme putea să-i desființeze. Dacă chiar voia să-i bată.
În zilele noastre toată moștenirea genetică a rusului pare a se restrânge la suma dintre omul sovietic și iobagul lipsit de vlagă din 1812 îmbrăcat în soldat, pus să stea în fața năvalnicei armate franceze.
De fapt cam acesta este și portretul lui Putin. Este drept că acum el are și avantajul unei poziții de forță. Că armata rușilor este în cazarmă sau la frontiera vreunui stat ostil, nu mai prea contează azi. Altfel stăteau lucrurile în urmă cu cca 20 ani, când pe teritoriul Ukrainei de acum se afla echipament militar nuclear al fostei armate sovietice. Cedarea lui în 1991 a vulnerabilizat Kiev-ul, dar nimeni atunci nu avea cum să știe desfășurarea evenimentelor de acum.
Așa că, determinarea lui Putin din aceste zile ar trebui căutată în altă parte, nicidecum la apărarea intereselor separatiștilor din regiunile estice ale Ukrainei.
Aceia se pot apăra și singuri, nu au nevoie de o întreagă forță rusă. Și nici o integrare nu este în agenda lui acum. O Rusie cu o Ukraină ostilă nu poate fi pe placul lui Putin. Și în plus nu conferă nici un beneficiu economic. Conducta oricum are costuri acoperite. Nu spun că Putin e ușă de biserică, ci doar că el nu are interes să facă un război acum cu nimeni. Doar și-a arătat mușchii și echipamentul de paradă. Nu este exclus ca el să se uite mai la sud, undeva prin Mediterana de est unde o altă conductă ar putea să transporte către Europa un gaz israelian, ceea ce cu adevărat ar fi un argument pentru un atac.
Rămân întrebările: ne temen sau doar traversăm un alt episod psihotic?
