Episodul 1.
Gata. Mă trezesc în dimineața asta, mai puțin confuz ca în altele, hotărât să pătrund și să înțeleg ce se găsește în mintea ăluia care conduce o țară de unde soarele răsare și se îndreaptă către noi. Mă îmbarc spre bucătărie, deschid niște ușițe, iau punga de cafea și, brusc, îmi sare în ochi goliciunea borcanului cu capac filetat în care îmi țin de ceva vreme PADBJ-ul. Cum? Mi s-a terminat deja? Doar am respectat îndicația de pe etichetă, de a-l folosi în mod rațional. Adică nu cu lingura ci doar cu vârful ei. Sau al linguriței. După socoteala mea ar fi trebuit să-mi ajungă până după Paști – ale noastre, nu ale ungurilor. Și totuși, e gata. S-a terminat. Sigur că ziua a luat o altă întorsătură și proiectul de dimineață s-a năruit.
Acum trebuie să fac rost de PADBJ. A dat dependență în cazul meu, așa că nu mă pot lipsi de el. Dar ce e PADBJ-ul ăsta? Exact, cum ar spune un personaj de sitcom: nu știu să spun, dar în traducere liberă este exact ce scrie. Adică? Praf antidepresiv contra bătăii de joc. L-am descoperit în urmă cu câteva luni, și chiar fără consultație de specialitate pot spune că mi-a folosit. Am luat câte puțin în fiecare zi. Din păcate, așa cum am spus, acesta a dat dependență, iar în lipsa lui chiar nu știu ce se poate întâmpla. Nu am întrebat pe nimeni, fiind convins că sunt foarte puțini cei ce știu de existența lui. Așa că acum trag ponoasele nesăbuirii mele. Trebuie să fug repede la magazin să-mi refac stocul. Mă așez totuși linștit să-mi beau cafeaua, în speranța vreunei idei care sper să-mi vină între timp. Adică unde să mă duc și cât să cumpăr.
Paranteză. Pentru cât timp, mai precis. Treaba cu cel din altă lume (una anormală, desigur) a căzut deja pe scări, s-a și împiedicat. Atât de lipsită de importanță a devenit în câteva secunde. Dacă ar ști individul că l-am trecut la „altă dată”, sigur s-ar supăra. Și cine poate ști cum reacționează un astfel de prototip de om, în circumstanțe de acest gen? Dar în speranța că nu va afla, stau liniștit din pricina lui și mă grăbesc spre mall să caut praful.
Acolo, mă duc direct la magazinul cu lumânări și obiecte de care nimeni nu are nevoie și întreb direct:
– Bună ziua. Aveți PADBJ?
– Bună ziua răspunse domnișoara. Praf sau pastile?
Întrebarea ei m-a pus în dificultate. Fiind pregătit să-i dau explicații cu privire la produs, fata m-a atacat contrarevoluționar și acum așteaptă reacția mea. M-am gândit imediat că vrea să mă testeze intelectual, așa că m-am așezat pe evazivă și i-am spus:
– Dați-mi vă rog din care e mai bun. Desigur cu o mutră corespunzătoare. Adică,o nepăsare interesată.
– Bine, zise fata, uitați avem cu scorțișoară, zmeură dar și cu sulfidă siliconată de marsupial travestit.
Aici a trebuit să înghit în sec și să supralicitez precum cel cu cacialma la poker. Exact în acea situație eram.
– Puteți să-mi arătați, vă rog?
– Sigur că da, spuse fata și imediat se ascunse după o perdea de unde reveni cu trei cutiuțe frumos colorate pe care mi le așeză pe tejghea. Astea sunt.
– Mulțumesc, spusei în timp ce examinam produsele în așa fel încât să par foarte familiar cu ele, dar în același timp și detașat de o eventuală importanță a lor. Cum prețul nu era unul pe măsură să nu-mi fie acceptabil, am cerut din toate trei, câte cinci cutiuțe. Am plecat mulțumit și bucuros totodată. Acasă mă voi decide cu care să încep, deși curiozitatea mă îndemna să le deschis înainte de a ieși din mall.
Cum nu era departe de casă, am renunțat.
Episodul 2.
Acasă ajuns m-am uitat peste prospectul celui cu sulfidă șamd. Acesta conținea exact ce scrie pe cutie. Adică PADBJ din sulfidă siliconată din marsupial travestit. Sigur că m-am liniștit. Uite, îmi zic, mai sunt și oameni cinstiți pe planeta asta, și vând exact ce spun că vând. Cum praful trebuia luat doar o dată pe zi imediat după prânz, am dat drumul la știri în așteptarea acestuia. Atunci parcă s-a prăbușit întreaga dimineață peste ideea de bine ce urma să mă apuce cu toate alegațiile ei imediat după ce PADBJ-ul va fi fost luat. I-auzi ce se spune direct: o găină, undeva în Canada, râcâind prin curtea unde era cazată a descoperit o bombă rămasă ne-explodată din al doilea război mondial, de proveniență germană, dar fabricată la uzinele Oltcit din Craiova. Depresia se înființa spontan și, în astfel de situații, PADBJ-ul era ineficient. Lăsând la o parte faptulcă nimic nu se lega în știrea asta, m-am uitat la ceas și cum era doar ora 10 mi-am zis că va trebui să iau un prânz londonez pentru a grăbi cura. Din nefericire nu aveam gătit nimic de la Jamie Oliver, așa că am rugat o vecină să-mi împrumute un DVD cu vedeta britanică.
Aceasta, din grabă, a ei, căci eu aveam timp berechet, mi-a dat un DVD cu Mr. Bean în Parlament. În noile condiții, mi-am pus ceasul să sune la 12 punct și m-am culcat.
NU știu dacă am și reușit să dorm, dar știu că fix la 12 nevastă-mea, cu vocea-i blândă dar și cu andreaua la îndemână, m-a întrebat de planuri pentru acea zi. În timp ce gândeam un răspuns pentru ea, ceasul își făcu treaba de ora 12 iar eu m-am și așezat la masă. Fără să mă cheme cineva acolo. Și am stat. Puțin. Până pe la ora 13, când aceeași nevastă mi-a repetat întrebarea inițială. De data asta i-am și răspuns:
– Păi mai întâi să mâncăm de amiază și apoi să vedem ce facem mai târziu.
– Ce să mâncăm, ai cumpărat ceva pe unde ai fost de dimineață?
– Dar noi numai de cumpărat mâncăm? Nu mai există varianta veche, de a găti pe aragaz?
Vai de capul meu… Ce am putut spune! Andreaua a dispărut în următoarea secundă, iar locul i-a fost luat de o tigaie teflonată cumpărată tocmai de ziua ei, împreună cu un manual de întrebuințare a unei mașini de spălat vase automată. Mașina urmează la anul, tot de ziua ei. Până atunci va trebui să învețe teoretic funcționalitatea ei. Altfel, în perioada de garanție voi fi nevoit să fac drumuri la atelier pentru orice mărunțis care i s-ar părea că atentează la buna ei funcționare. Și nu e chip să combați pe tema ata. Că doar nu eu spăl! Ea spală – și normal că știe mai bine. Și are, pe deasupra, ureche muzicală.
Într-un final, ea:
– Uite niște ciuperci în borcan. Încălzește-le și mănâncă dacă ție- foame.
– Le-am văzut, dar m-am gândit că le păstrezi pentru sfântul Constantin și Elena din Troia. Că nu mai e așa mult. Vreo patru luni doar. Dacă nu o socotim pe asta. Și februarie e cât o sâmbătă liberă. Adică rapidă.
– Atunci așteaptă și tu să fac o ciorbă de ceva. Durează o jumătate de oră.
– Doar atât? Nu te grăbi, că eu iau un corn și puțin fistic pentru că PADBJ-ul este eficient doar imediat după prânz.
– Ce spui tu, mă? Ce e naiba e PADBJ-ul ăsta? Cine ți-a băgat în cap tâmpenii d-astea? De la televizor? Ăștia inventează toate prostiile, doar-doar să vă facă pe voi bărbații să vă pierdeți mințile.
– NU dragă. E un praf ce se utilizează împotriva depresiei atunci când aceasta apare în urma bătăii de joc a unora.
– I-auzi!!! Au inventat și pretexte. Și ție ți-a folosit?
– Sigur că da. Acum chiar sunt dependent de el.
– Aha. Uite cum am îmbătrânit lângă tine și nu te cunosc. Dar trebuie totuși să recunosc faptul că cel puțin în ultima vreme ești mult mai puțin irascibil. Să fie de la praf?!
– Sigur că e datorită prafului, în special. Numai că există o singură problemă: pentru femei nu s-a inventat încă. Deci ție nu ți-ar folosi la nimic. E chiar posibil să-ți facă rău. Experminetele s-au făcut doar pe bărbați. Am înțeles că e o chestiune de cromozoni. Unii au, alții nu prea. Voi, femeile, pare că nu aveți de niciunele. Doar niște hormoni. Și ăia zăpăciți. Acum ai înțeles cum vine treaba asta cu PADBJ-ul?
– Da, și nu prea. Până la urmă, dacă stau să mă gândesc, nici nu mă prea interesează. Ia ce vrei, cât vrei dar mie să nu-mi vii acasă cu vreo boală că praful se-alege de tine. Ăla de pe drum, nu din sticluță.
– OK, dacă asta e tot pe ziua de azi, eu mă retrag să-mi consum linștea singur, de capul meu.
– Bine bărbate, dar dacă vin copii acasă ce le spun? Că ăstora nu pot să le zic d-astea cu cromagnoni sau cu padbâj-uri că mă iau la mișto.
– Știu și eu? Zi-le că mă doare capul și gata.
– Păi nu spusei că parful te liniștește?
– Ba da, dar nu are legătură cu capul. Are cu ideea asta de a nu fi nervos toată ziua. Din cauza celor care își bat joc de noi.
– Bine, atunci dacă mă întreabă le spun că ești în terapie de nervi.
Zicând astea, nevasta mă lăsă cu prafurile și gândurile mele. Acum ce să fac? Prâmzul a fost înlocuit cu fistic și apă. Siesta cu vorbe de tot felul. Odată praful înghițit, ar trebui ca liniștea să nu iasă din mine prin nici un cotoln. Și n-a ieșit. Doar ideea fabricării bombei la Craiova nu-mi dădea pace. Am căutat prin agenda veche de dinainte de 1989 prieteni care locuiau acolo cu intenția de a cere lămuriri. L-am găsit pe Iorgovan. Similie. Ăsta era prin 1975 coleg de armată, la Cluj, un șahist de clasă. Știa mult mai mult decât noi ce e aia șah. Adică știa și unde să mute piesele nu numai cum umblă ele pe tablă. Ceea ce era deja enorm pentru cei mai mulți dintre noi. Îndeosebi pentru veselarii din Botoșani. De care Similie avea mare nevoie între mesele regulate. Cu greu l-am găsit. Sigur că pe facebook. Nu s-a schimbat prea mult.
Din fruntaș a devenit pensionar. Acolo vreo 40 și ceva de ani între ele. L-am întrebat direct:
– Măi Similie, la voi la Craiova a fost pe timpul războiului vreo fabrică de bombe?
– Nu știu frate, zice ăsta, dar mă interesez și îți comunic. Nu te întreb de ce mă întrebi pentru că nu mă interesează politica.
– Stai băiete, că asta nu e politică.
– Bine, zise Similie, te caut zilele următoare dacă aflu ceva.
– Să trăiești și mersi. Pusei eu capăt discuției.
Acum ce să fac? Stau și aștept cu ochii pe facebook.
Nu mă așteptam prea curând să-mi răspundă dar după doar o lună Similie al meu mă sună, tot pe facebook, și îmi transmite râzând:
– Frate, a fost pe vremuri acolo unde comuniștii au făcut autoturisme un atelier de tâmplărie. Săpând mai adânc am aflat că ăia făceau cutii pentru niște bombe ale nemților și mai mult ca sigur le inscripționau cu fabricat la Craiova.
– Mersi Similie, mi-ai fost de mare ajutor. M-am dumirit complet. Acum știu și m-am liniștit.
Rămâne totuși întrebarea: cum a ajuns bomba germană în Canada? Pe avion, greu de crezut. Poate pe vapor… asta se poate. Până mâine la următoarea doză îmi scot din cap bomba din Canada și stau cuminte acasă. Scot și cablul tv, de internet mă scap negreșit, iar la telefon pun muzică. Doar din aceea pe care o am deja stocată în el. De poștaș nu mă tem, că oricum în afara rezultatelor sportive și meteo nu scriu nimic ziarele.
În rest, sunt în așteptare. Alte invenții. Dar nu din acelea digitale, ci din alea care permit statul „bot în bot” la o masă. Și analizat la sânge.
Promit, totuși, să reduc doza de PADBJ. Până nu intru în sevraj.
