ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XLIII) | DILEME INTEROGATIVE… LEZÂND… PROSTIA OMENEASCĂ…
1. „În politică, prostia nu e un handicap” [Napoleon Bonaparte]
Narativul despre politică nu începe cu Aristotel, la fel cum narativul despre prostia omenească nu începe cu Ion Creangă. De fapt, sintagma „prostia omenească” este un pleonasm… Expresiile „istoria Universului”, „istoria vieții pe Pământ”, „istoria speciilor” etc. sunt doar metaforice: istoria este – par excellence – apanajul exclusiv al evoluției umane în conștiință / cunoștință de cauză; de aceea, în cazul așa-numitei comune primitive vorbim de pre-istorie și nu de istorie… Și atunci, dacă ceva nu este un handicap, rezultă că este o… virtute, o… desăvârșire! „Pe cale de consecință” (cum se exprimă prețios juriștii), Napoleon a avut dreptate… Și, de aici, care este curva? Istoria sau politica? Mulți leagă curvoșenia de politică și nu de istorie; eu cred că e invers: dacă prostia și politica sunt și ele, apanajul exclusiv al oamenilor (plantele și animalele nu pot „fi” proaste, nu „fac” politică, eventual, doar în mintea noastră…) și dacă prostituția (la maxima extensie semantică a termenului) aparține și ea exclusiv umanității, atunci e clar: curvoșenia aparțile istoriei iar politica este „gazda” sa perfectă! Să formulăm atunci corolarul „curvoșenia și prostia sunt tot un drac”? Există oare un menage a quatre: istorie-politică-curvoșenie-prostie? Interogație deschisă… eventual, întrebați-l pe Napoleon Bonaparte…
„Mă simt ca o prostituată într-o lume fără trotuare” – mărturisea Emil Cioran în „Silogismele amărăciunii”. Ce-o fi vrut să spună? Evident, prostituția nu se reduce la „a face trotuarul” (vorbă venită, se pare, de la franțuji). Eu unul, aș amenda „zisa” marelui nostru sceptic cu un banc: O înotătoare anonimă câștigă un purcoi de medalii de aur la Jocurile Olimpice. Întrebată de jurnaliști, cum își explică aceasta marile succesuri (pace EBA!), răspunsul fu sec și „la obiect”: „Am făcut ani de zile trotuarul la Veneția și, din când în când, și la Amsterdam”!… Acest efort de „raționalizare” mă trimite direct la Martin Luther: „Rațiunea este cea mai mare târfă a Diavolului (…)”. Dar pentru ca să plonjăm cinstit în „cinicul” prezent, nu-mi rămâne decât să-l pomenesc pe Steve Witkoff (emisarul special al președintelui american Donald-Duck-Dick, la negocierile de pace cu rușii, i.e. „pax russo-americana” pentru Ukraina, dar peste capul Ukrainei…). Yankeul-emisar a spus – nici mai mult, nici mai puțin, că Putin „nu vrea să preia toată Europa” ???!!!…
Acum, boieri dumneavoastră, presupun că înțelegeți unde „bat”… Pe de o parte, e vorba de „unicitate” (la scară existențială, desigur…); pe de altă parte, e vorba de „scufundarea Românicăi” în contexul nostru regional-european… Unicitatea și scufundarea se armonizează de minune cu acel „menage a quatre” de care pomeneam mai sus…
2. Cum se zămislește prostia româncașă în „dilemele noastre interogative”
Indiferent de nivelul (sistemul de referință relativist) la care abordăm sau privim lucrurile, orice entitate nevie sau vie este, luată ca atare, o unicitate ireductibilă. Aceasta este una din dogmele mele și am mai mărturisit-o și în Critic Arad. Aici și acum mă interesează doar entitățile vii – individualități ale unor specii (e.g. homo sapiens sapiens… geticus <ce ironie!>) sau ale unor contexte național-statale (e.g. Românica).
În primii ani după terminarea facultății am „activat” – voluntar – și ca secretar științific al filialei Cluj a Academiei Române. Deci, pe lângă… profesia (salarizată)… fondurile erau puține și drămăluite cu grijă („partinică”). Acum, alocuri, această funcție e denumită pretențios „cancelar”… Dar n-are importanță, „atunci” o făceam cu o plăcere nebună deoarece aveam ocazia să cunosc oameni de știință, cercetători din multe domenii; de la aceștia – în discuții mai mult private și, „ben-sur”, la o bere, am învățat o puzderie de lucruri ce mi-au folosit și-mi folosesc și azi în înțelegerea „logică” a existenței… Le port și acum adâncă recunoștință!
Ce am învățat de la un specialist în genetică (mai precis, genetica populațiilor)?
- O mare întrebare ce persistă și azi este următoarea: la scara unui individ al unei specii, cât este ereditar și cât este dobândit (sub influența mediului)? Nu cred că se va putea stabili vreodată cu exactitate. În structura codului nostru genetic, la nivel molecular, atomic, sub-atomic etc. se produc permanent mutații, rod al acțiunii hazardului. Unele sunt favorabile, altele nu; unele sunt semnificative, altele nu; unele se transmit mai departe, altele nu ș.a.m.d. De aici izvorăște variabilitatea care stă la baza adaptării și evoluției speciei respective. Totul este probabilistic, deci nu se păstrează doar mutațiile „favorabile”, ci și unele „modificări nefavorabile”. La „voia” hazardului… De aceea fiecare individ este unic și irepetabil. Nu există doi gemeni univitelini identici, la fel cum o clonă (considerată perfectă) nu este „perfect-identică” cu organismul clonat…
- Acum, mutatis mutandis, să tragem spuza pe turta noastră: cât este „socialmente” ereditar și cât este „socialmente” dobândit la nivelul românașului de rând care „se aliniază” orbește la elucubrațiile proferate de așa-zișii suveraniști? Mesia („…File-din-Poveste”) nici nu este „cap de serie”. Ereditar: omul este – prin definiție – o entitate insațiabilă și agresivă; Dobândit: obsesia noastră națională după care lumea se împarte în șmecheri și fraieri... Dacă am putea avea o ubicuitate crono-topică, atunci am remarca că nimeni, niciodată și niciunde, nu este mulțumit cu ce este și ce are: acesta este impactul eredității și al mediului în care am trăit și trăim și care ne modelează permanent starea de invidie… Mereu și oriunde cineva se va plânge că trăim „vremuri grele”. De aceea, celor care „li s-a urât cu democrația și libertatea” (pace, Crin Antonescu!) li se poate părea că-i mai bună calea de urmat așa cum este ea „trasată” de suveraniști: ăștia sunt mai degrabă atrași de „exotismul” unei societăți în care marea majoritate au avut fericirea să nu trăiască… este o formă desăvârșită de masochism! Acum „Poporu’ – Ceaușescu – România” este înlocuit cu „Poporu’ < care? > – Dumnezeu – Tătucu’-Rusia <?>”… Nu, nu fac nici o apologie a actualului establishment! Acesta își are păcatele lui… nu mici și nu puține, dar comparativ cu ce „se dorește” (oare, chiar așa?)… cuvintele sunt de prisos!… Parafrazându-l pe Shakespeare („Hamlet”), voi îndrăzni să spun: ”… restul nu e tăcere… e mirare!”…
3. Unde nu-i cap, vai de… tot corpul!…
Balcanii se cutremură: vechiul „butoi cu pulbere” al Europei zace pe fundul unei caldere vulcanice. Cutremurele sociale din regiune prevestesc ceva ce numai bun nu poate fi: în Macedonia oamenii se revoltă după xerox-ul de la „Colectiv” din Bula lu’ Pândaru, de acum vreo zece ani, la Belgrad un puhoi de manifestanți, insistenți zile și nopți la rând a putut fi neutralizat doar cu tunul sonic, în partea european-balcanică a Turciei (Istambul) un alt puhoi de oameni protestează la arestarea primarului acestui mega-polis (opozant al „sultanului” de la Ankara), în Ungaria tot mai mulți nemulțumiți fac un count-down la zilele lui Viktor Orban, de Ukraina, ce să mai vorbesc? Aici, pe fondul unor cețoase „negocieri” de pace sau măcar un armistițiu (purtate între rusnaci și yankei, taman în Arabia Saudită), Putin bombardează relaxat Kievul, parca mai abitir… În rest… „Pe frontul de Vest, nimic nou”, i.e., Europa apuseană își umflă mușchii războiului, punând la cale o nemaivăzută reînarmare care… nu se vede încă, nici la orizont… dar se va resimți serios în punga bugetelor naționale ale țărilor membre ale U.E. și NATO… Neliniștea generală crește și se resimte și la noi, în „viitoarea”… Geția! Câțiva dezaxați au fost deja „trași pe dreapta” dar „traficul” pe autostrada auto-distrugerii pare să continue nestingherit. Nu de noi și modernizate pușcării avem nevoie, ci de noi și extinse bine… spitale de nebuni…
Cei ce cunosc cât de cât limba rusă știu că „MIR” însemnă și „pace” și „lume”… Dar ce înseamnă în mintea celor de Kremlin pacea îngemănată cu lumea, este altă mâncare de pește. Vladislav Surkov (un apropiat al lui Putin și al ideologului-șef al pan-rusismului ultra-ortodox, Aleksandr Dughin) a lansat doctrina putinistă numită „Ruskii-mir” (= „Pacea rusească” sau, mai bine, „Lumea rusească”). Acolo se spune, nici mai mult, nici mai puțin, că Rusia (fostă țaristă, fostă bolșevică, fostă URSS-istă, actual putinistă, în viitor???-istă…) se poate extinde pe orice direcție, unde vrea și când vrea… în definitiv, chiar și un război nuclear („bine-temperat”) nu ar fi de lepădat… Mujicul rusnac – bine aburit și îndobitocit de samagon sau votka (pentru cei cu dare de mână!) – nu poate decât rezona la visul (coșmarul) de glorie cu care îl injectează zi de zi propaganda post / ex – sovietică. Între două-trei râgâituri după scrumbia uscată sau afumată, după vreo doi-trei litri de pileală de cea mai joasă speță, scuipând în toate direcțiile resturile de mahorka… e numa’ bun de trimis pe front, pe post de „carne de tun”…
Pe vremurile de glorie ale „epocii de aur”, la noi, se combăteau cu ranchiună proletară teoriile imperialist-capitaliste, opuse celor comuniste; printre acestea figura și „teoria convergenței”: ea susținea că, datorită progresului științifico-tehnic de nestăvilit, cele două sisteme social-politice opuse (capitalismul și socialismul) se vor apropia atât de mult încât diferențele dintre ele vor dispărea… Iată că încep să se ivească zorii acestui „adevăr”: capitalismul modern nu mai este cel hulit de marxism iar socialismul a dat-o în bară, devenind un fel de rai al magnaților (ex-comuniști); până și China – cu toate ifosele ei post-maoiste – vorbește de „o țară, două sisteme”… Dar, boieri dumneavoastră, aici este un preț de plătit (de către ambele foste două tabere opuse), mai precis, apare și reversul hâd al medaliei… Azi, spre uluirea de înțeles a capetelor încă luminate, se vorbește de un fenomen care nu i-ar trecut prin minte nici lui Lenin, nici lui Stalin, nici lui Hitler, nici lui Mao, nici… America lui Trump se apropie de Rusia lui Putin prin alunecarea spre autoritarism! S-a cam dus dracu’ marea democrație liberală de peste Gârla Atlanticului. Nu prea înțeleg ce naiba vrea să facă Donald-Duck-Dick (avându-l ca „eminență cenușie” ,< pardon, de-a dreptul neagră!…> pe Elon Musk)… Deocamdată, în cea de-a două domnie (care frizează ceva ce pute a dictatură uni-personală), în elanul său de om de afaceri oneroase, scoate Ukraina la mezat, în negocierile cu rușii… Mie mi se pare tot mai clar că dorita lui pace rapidă este doar un pretext (evident, peste capul bieților noștri vecini de la Est și Nord) de-a se înțelege cu rușii, cu privire la ceva mult mai odios: o nouă reîmpărțire a lumii în sfere de influență, după regula verificată a lui „îți dau, ce-mi dai?”. Yankeul o ține din concesii în concesii, „kremlinezul” tace și face și… zâmbește mieros aburindu-i pe mulți de la Unchiul Sam. Mult-visata pace e la o distanță astronomică… încă… Iar Europa nu are altceva mai bun de făcut decât să strângă bine brăcinarele spre a stoarce bani pentru o re-înarmare (cam tardivă… zic eu…). Dacă yankeii au ajuns să spună că Europa nu mai împărtășește aceleași valori cu ei… atunci noi (europenii) cam suntem… on our own… Pesimiștii ar zice că suntem „fiii ploii”, optimiștii nu văd Rusia încă în stare să se lăbărțeze conform doctrinei Ruskii-Mir… Și toate astea pentru că prea mult timp ne-am închinat la Statuia Libertății (devenită americană după cadorisirea franceză…). Mda, istoria se repetă: până nu demult, Moscova avea indigestie, dar ne căcam noi pe noi înșine, apoi, mai recent, Washington-ului nu-i priau burgerii (prea multă carne de vită argentiniană și ceapă chinezească) și vomam tot noi, europenii…
La acest moment al discuției, nu vreau să comentez noua „problemă” cu vizele pentru SUA. În definitiv, aceasta este o problemă a „lor” (internă), mai ales cu revoluția pe care vrea să o facă „acasă” noua administrație de la Washington… Într-un fel… mă bucur…(?)… Rrromii noștri nu vor tăbărî buluc prea curând peste Unchiul Sam… Nici nu știu câte lebede ar fi de mâncat pe lacurile americane… poate vor găsi alte zburătoare… dar… vor trebui să mai aștepte… Ciudată e reacția Ambasadei SUA din Bula lu’ Pândaru: au dat din nou publicității fragmente din discursul „vice”-lui J.D. Vance cu privire la anularea primului tur de scrutin prezidențial de la noi… Ce vreți?… s-au molipsit de la noi: și ei trebuie să se pună bine cu noii șefi de la Casa Albă…
4. Istoria & Politica, Curvăslenia & Prostia – rețeta românașă…
Ce naiba se întâmplă la noi acasă?
A prea-curvit istoria cu noi? (ce-mi place mie prefixul „prea”!…). Istoria recentă, NU! Oricât ar băuna „suveraniștii” / „izolaționiștii” / „prea (!)-naționaliștii” / „neo-legionarii” (și alte spițe), apartenența la U.E. ne-a adus un fel de „Plan Marchall” și pe meleagurile mioritice; apartenența la NATO i-a cam ținut departe pe hulpavii de post-sovietici ruși. După o altă „rețetă” istorică nu ne-am fi pricopsit cu atâtea… neam de neamul nostru. Contribuția noastră la „mersul istoriei”? Eterna, nemuritoarea corupție… Asta a intrat în ADN-ul nostru național și va trebui, fatalmente, să trăim cu ea. S-a „prea”-prostit politica cu noi? Asta DA! Mai mult, noi, la rândul nostru am „prostituat” politica! Și o facem în continuare!… După epoca socialist-comunistă, aceasta pare o nouă și perversă meteahnă… Și nici de ea nu prea sunt șanse să scăpăm…
Nu are sens să vorbesc aici de isteria electoral-prezidențială. Au vorbit și scris alții destul… Singura mea obiecție (și o cred destul de serioasă) este la investirea ideii de președinte cu statutul de „tătuc”: chestia asta nu prea pare europeană. Nu contează prea mult cine vine la Cotroceni; există o Constituție (e drept, amendabilă), există un Parlament (e drept, cam pestriț), există o opoziție (poate prea lăsată să se destrăbăleze!) și mai există ceva ce pare a fi cel mai important capital – capitalul uman, în sensul că mai avem încă destui oameni valoroși acasă. Ba chiar avem (sper!) și o justiție ce se străduiește să fie funcțională. Ar putea face ceva mai mult!… Guvernele vin și pleacă dar nu după preceptul „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”. Atunci ce dracu’ „nu merge”? Răspunsul subtil l-a dat deja Mircea Dinescu în Plai cu boi: << Ce ne enervează? Voi înșine!>>…
Citește și:
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XLII)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
