LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (LX) | CERTIFICATE DE TOXICITATE – CERTIFICATE DE ONESTITATE | Partea I: „CUIUS CULPA EST?” et „CUI PRODEST?”
1. Despre cenzura care a ieșit pe ușă și re-intră pe fereastră…
Îmi amintesc din copilăria mea clujeană, când circula (oare numai pe Someș?) o înjurătură ciudată ce conținea și sintagma: „Moașă-ta / Moașă-sa pe gheață” (?)… Probabil că era o formă „cenzurată” / atenuată a înjurăturilor noastre neaoșe ardelenești – inegalabile ca „soft” – dar… Ad Usum Delphini, i.e., utilizabilă și în mediul prichindeilor… Cert este că abia acum îmi aduc aminte de ea; cred că sunt trei motive: (a) suntem încă în plin sezon hibernal; (b) au început J.O. de iarnă – „Milano-Cortina” (2026); (c) s-a pornit o ciorovăială zdravănă în lumea „maturilor”, ciorovăială ce a împărțit lumea în două: interzicem sau nu interzicem puștimii sub 16 ani accesul la rețelele / platformele sociale?…
Istoria lumii noastre e plină de astfel de momente „cruciale”; îmi trec, acum, prin țeastă doar deraierile de la Savonarola la… Goebbels, de la Revoluția culturală a lui Mao la… „mini-revoluția culturală” a Motanului Arpagic… Și câte… și câte… multe alte „glisade” de acest gen n-au mai fost?!… Oricum, decât să clocotească lumea sub zăngănitul armelor, tot mai bine să fiarbă (aceeași lume!) verbal și scris, „audio-vizual”, între „certificatele de toxicitate” și „certificatele de onestitate”… Dar în ce constă toată această recentă zaraveră?
„Chestiunea” nu e neapărat nouă; de câteva decenii, a devenit chiar cronică. Dar, ca întotdeauna, trebuie să se petreacă vreun eveniment-șoc pentru ca discuțiile / disputele să se reaprindă și mai violent; la noi, (ca de obicei, ulterior occidentului), capsa care a detonat totul a fost – recent – crima abominabilă din județul Timiș (trei adolescenți de 13 și respectiv, 15 și 15 ani), apoi, tentativa de omor asupra unui taximetrist (județul Mureș) unde „protagoniștii” au fost tot trei tineri cam cu aceleași vârste… Au mai fost – în trecutul relativ recent – și alte cazuri (sinucideri, agresivitate extremă, violențe în școli și stradale ș.a.m.d.). „Disecarea” acestor deraieri de la „normalitate”, de către organele în drept, persoane cu competență în educarea tinerei generații, psihologi, sociologi, mai rar – părinți (!) etc., au dus la o concluzie quasi-unison: aproape toți au arătat cu degetul („indignat”…) spre rețelele sociale de comunicare care – horribile dictu – n-au fost la timp „cenzurate” sau interzise, anulate de-a dreptul!… Ca și cum poți să dai cerului ordin: să „dea” ploaie sau nu, unde și când… Acum, pardon, zăpadă, ca să fim în bon ton… Să ne înțelegem bine: criminalitatea, infracționalitatea infantilă a existat de când lumea, numai că manifestările ei nu au evoluat linear, ci au avut momente ascendente și descendente, (oscilații) în funcție de un context social-istoric concret și mai larg. „Crizele” existențiale din lumea oamenilor au avut o multitudine de fațete; „deraierile” infantile / adolescentine au fost și ele pe măsură, în pas cu timpurile. Fiecare epocă a avut „un stil” propriu al acestor anomii sociale.
M-a intrigat însă – în plină actualitate! – vehemența celor două poziții (nu neapărat egale) față de rețelele de comunicare socială care sunt – volens-nolens – practic, la îndemâna oricui! Deci: pro-cenzură sau anti-cenzură? Vom da, așadar, certificate de toxicitate sau certificate de onestitate? Și nu numai vis-s-vis de aceste „rețele” ”blestemate / adulate” ci, prin extrapolare, la orice ține de universul nostru social…
2. „Unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot?…” Ar trebui să răspund cu „O, rămâi!”? [cu umilință, … Mihai Eminescu!]
La trei sferturi de veac de viață încă nu m-am senilizat (încă?!…) și fac un serios efort să înțeleg ce se petrece… N-am niciun chef să dau lecții (mi-au ajuns aproape patru decenii de viață de dascăl) dar – serios! – vreau totuși să înțeleg… Conștientizez deplin că altele sunt azi vremurile, altele sunt „tentațiile”, altul este nivelul la care a ajuns știința și tehnologia actuală… și – totuși! – persistă încă niște „invarianți”: cei șapte ani de acasă – pardon, acum, șase!- (= mediul familial sau substitutul acestuia), cercul de prieteni (+ „școala străzii”), structurile „formale”, formatoare socio-profesional (grădinița, școala, universitatea ș.a.m.d.). Dar, totuși, ca să pricep ce se petrece acum, trebuie „să sap adânc” în ceea ce se petrecea atunci… I.e., apel la memorie. Doar așa pot face comparații pe baza cărora să îndrăznesc să trag niște concluzii; fără idei preconcepute, fără „idealisme paseiste”, sine ira et studio, vorba aia – ”… Rien de rien… Non, je ne regrette rien!” (pace, Edith Piaf!)… Fiți siguri, boieri dumneavoastră: n-am de gând să re-editez „Amintiri din copilărie”… Mai degrabă, un foarte succint paralelism: ieri & azi…
a) M-am născut și am copilărit în Cluj (cartierul „Andrei Mureșanu” – cotat, la modul mic-burghez, „un cartier bun”…). Perioada Gh. Gheorghiu-Dej și, apoi, Motanul Arpagic. Ciudat, cam toți copiii din zonă (str. N. Iorga, D. Bolintineanu, I. Vulcan și Ady Endre) ne-am născut în marja de timp de aprox. 3-4 ani… era acel baby-boom de după al Doilea Război Mondial… „Controlul familial” era relativ mare, dar fără a fi copleșitor. Grădinița și școala era foarte aproape (maximum 10-15 minute de mers pe jos). De aceea nu era nevoie ca părinții (bunicii etc.) să ne „ducă” și să ne „aducă” la / de la… Îmi amintesc perfect: în prima zi de școală primară, tatăl meu a venit cu mine la „festivități”, dar de venit acasă, am făcut-o singur! A fost prima și ultima oară în viața mea când am fost „asistat” (numai la… „dus”). Cu haita noastră de prieteni din copilărie (tot ciudat, aprox. 50-50 % distribuție „de gen”) lucrurile s-au petrecut cam la fel… Deci exista o siguranţă / securitate personală: cartierul nu era aglomerat, nu circulau atâtea mașini și nu eram nici „prea” zurbagii… și nu existau nici „predatori” bipezi…
„Reversul medaliei” – azi. Aglomerările umane (cartiere imense de blocuri „standardizate”) au dus la aglomerări de „puștime” din medii sociale foarte diferite, la lipsa spațiilor de zbenguială și mai ales la creșterea distanței până la „instituțiile” școlare. Transportul în comun (destul de aglomerat) sau cu mașina familiei (unde e cazul…) devine quasi- obligatoriu. Mediul obișnuit al anturajului locuinței s-a destrămat; adevărat zis: unde e aglomerație de oameni care, puțini (!), se cunosc între ei, există și însingurare mare. Siguranța / securitatea personală dispare, generând uneori chiar panică. E nevoie de „body-guards” (părinți, bunici etc.) sau de… automobilul familiei. În ultimul caz, apar complicații: programul de muncă al celor „maturi”, ambuteiajele tipic urbane, generatoare de stress suplimentar etc. Nu mai vorbesc despre „pericolele străzii” (care, tot azi, nu mai pot fi evitate nici măcar în mediul rural sau al micilor târguri, unde ne-am aștepta la vechea „liniște idilică-patriarhală”…).
b) Copiii – din toată lumea și din toate timpurile – se joacă… Este un „antrenament imitativ” al vieții viitoare, de adult… Noi aveam strada și curțile (by the way, băieții, dar și unele fete din gașcă, nu se mai osteneau să meargă „în vizită” la „vecini”, în mod „civilizat”, pe poartă; oh, nu!… săream pur și simplu gardul…). La fel, când mergeam la furat fructe din grădini… oricum erau mai gustoase decât cele cumpărate de „babaci” (și, din nou, oricum, atunci nu erau banane, portocale, curmale și alte drăcovenii „occidental-imperialiste”….). Jucam fotbal sau tenis de masă prin curțile ceva mai mari și unde (mai) existau și „dotări”, sau direct pe stradă (am spus, mașini… erau ca și inexistente). Stăteam la taclale toată ziulica (după școală sau în vacanțe) și „dezbăteam” aprig cărțile citite (romanele copilăriei și adolescenței, nu mai enumăr autorii… erau destul de multișori). Seara, de la ferestre se auzeau chemările „soprane-alto” ale mamelor, dracu’ ne mai aduna de pe stradă, urmările erau previzibile: nu cred că a scăpat vreunul (sau vreuna!) fără vreo câteva „joarde” aplicate dibaci, la partea dorsală… Iarna?… străzile în pantă erau raiul nostru! Credeți că eram „sfinți”? Da de unde! Făceam destulă boacăne pentru a ne primi… „porția”, cu vârf și îndesat… Important era că fuseserăm o comunitate destul de omogenă și ca vârstă și ca nație (erau și maghiari și evrei printre noi), ceea ce s-a păstrat și azi între noi (cei ce mai trăim)! Știți ce se spune despre prietenii din copilărie… ei sunt cei quasi-eterni…
„Reversul medaliei” – azi. Cușca / colivia (aparent) „aurită” a totalitarismului comunist s-a preschimbat în maidanul / terenul nimănui, (fals) liberal, al mediului capitalist-primitiv… În termen mai „docți”, anomia socială comunistă devine anomie socială capitalist-consumeristă. Doamne feri’(!), nu sunt nostalgic după timpurile de „atunci”, dar copilăria, prima tinerețe – indiferent în ce condiții s-a consumat – (cu rare excepții), este un moment de aducere aminte ce ne însoțește mereu, până la… Azi, copiii se pot juca în maidanul (parțial adaptat) dintre aglomerările urbane. Ei trebuie duși (însoțiți!) în eventualele parcuri, multe, și ele, amenajate ca vai de lume… Și „la țară” (tot azi), spațiile de joacă sunt tot mai rare… rămâne, din nou, ulița. Ceea ce e grav este comunicarea inter-umană directă (mai degrabă, lipsa de comunicare…). Prin anii ’60 și ceva apare televizorul, dar (relativ) rapid a ajuns lipsit de interes. Mai puțin serialele (occidentale!) și transmisiile sportive. Telefoane la domiciliu erau rare (se obțineau greu, ”atunci”…). Azi abundă o mulțime de device-uri de comunicare care „te scutesc” de contactul uman direct. Pe lângă „varietate”, mai există și stress-ul dificultății de alegere între… Riscul este imens, deoarece nu se mai poate controla (în sensul bun al cuvântului) ceea ce ar trebui să fie un „interlocutor”. Utilitatea e mare, dar „reversul medaliei” e și mai mare… Efectele nu s-au lăsat prea mult așteptate… Eu văd la nepoțelele mele englezoaice (5 & 6 ani): e un adevărat scandal să fie private de I-phone sau PC sau tabletă; noroc că, deocamdată, de interes sunt doar cartoons… dar ce grozăvii se văd și acolo… numai monștri și bătăi… Ne mai mirăm atunci de efectele traumatizante și de-a dreptul criminale ale acestor „scule”? Utilitatea reală a acestora este estompată serios de lăcomia după profit al „elaboratorilor de conținuturi”, de nelimitata manipulare motivată de aceleași interese meschine… Jocurile copilăriei au fost înlocuite de tristețea izolării, de confruntarea năucă pe terenuri special amenajate (rare!) unde contactul sporadic direct are loc cu indivizi… majoritatea necunoscuți… Și ne mai mirăm de însingurarea prichindeilor și tinerilor. Evident, aceasta nu se produce la modul absolut, dar…
c) În fine (pentru materialul prezent), școala. Aveam respect, dacă nu chiar frică față de spațiul „educațional”. Abaterile, inerente mediului, erau rare și nu cine știe ce… Pe mine, cel puțin, școala m-a plictisit… iertați-mi lipsa de modestie… Nu spun că nu mă interesa, dar am fost în mare măsură un fel de auto-didact (nu citeam numai romane…) și de aceea am fost considerat un fel de rebel… deși eram destul de disciplinat… Asta nu mă împiedica să fumez în pauze cu colegii (buda școlii sau, pe lângă zidurile Bastionului Croitorilor de lângă „stabilimentul școlar”, unde ne mai întâlneam și cu „confrați” <de ambele genuri!> de la școlile învecinate…). Dar, când am terminat liceul, am crezut că l-am prins pe D-zeu, nu de un picior, ci de ambele… Am avut profesori buni și respectați, ca atare, m-am comportat corespunzător… Culmea, că am terminat liceul (mai târziu, și facultatea) ca „șef de promoție”!… Totuși, educația din familie – destul de rigidă! – și-a „făcut datoria”…
„Reversul medaliei” – azi. Faptul că am lucrat atât amar de ani în mediul didactic (liceal și apoi, universitar) m-a făcut – cred – un bun observator al realităților prezente… Din capul locului, nu voi susține că tineretul (mai mic sau mai mare) este insolent, nepregătit, nerespectuos! Cred că este, mai degrabă, de-ru-tat! La atâtea mijloace extraordinare prezente și foarte utile (!) pentru a te informa (nu și a te forma!…) ar trebui să rămânem perplecși la auzul unor astfel de acuze… Și totuși… Mă întreb (dominat și de sentimentul unei anumite culpabilități), dacă nu cumva vina pentru „dezastrul” din învățământul și educația de azi (de la noi) nu aparține – în mare parte (!) – „sistemului”?… Deopotrivă instituții și „cadre”… Mai puțin „învățăceilor”?… E imposibil, cred, de dat un răspuns categoric. „Cadrele” sunt cum sunt, mai ales în instituțiile „marginale” (școli de cartier, din mediul rural, universități-SRL ș.a.m.d.)… Dar dacă ar exista, ar fi cultivată (!) motivația de a ști, poate că lucrurile ar arăta altfel. Există o motivație de „a afla” picanteriile sau „anormalitățile” furnizate de „social media”; nici măcar de „a ști”; sau, mă rog, de a găsi „explicații” pentru oribilitățile difuzate… ele sunt „gustate” pentru că necesită efort minim (dacă nu chiar „0”) pentru a fi recepționate și „digerate”…
Mă opresc deocamdată, aici. Voi continua abordând „doi piloni foarte” ai constituirii identității de sine a tinerei generații: familia (indiferent cum o înțelegem astăzi) și anturajul (care, în epoca „însingurării în aglomerația umană”, se metamorfozează continuu în ceva grotesc!). În speță, „al doilea pilon” cred că dă cea mai strașnică durere de cap… Nu vreau să vă las cu un gust amar… să vedeți ce urmează!….
Deocamdată să ne mai răcorim nițel – trei „năzbâtii” numite „Legile lui Murphy” (culegere de gânduri care sunt ‹totuși!› prea deștepte spre a fi împărtășite…):
- Legea studiului: Dacă nu ești sigur de răspuns, este greșit. Dacă ești sigur de răspuns, este și mai greșit.
- Legea temelor: Tema care ți se pare cea mai simplă va fi cea care îți va lua cel mai mult timp și îți va aduce cea mai mică notă.
- Paradoxul „Profesorului de nota 10″: Când toți elevii înțeleg materia, profesorul predă prea repede. Când nimeni nu înțelege, profesorul crede că explică prea simplu.
No, mă opresc și, boieri dumneavoastră, SERVUS!
Citește și:
- seria LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI
- mai multe articole ale autorului: AICI – Reportaje și AICI – Opinii
