Au dreptate psihologii, când spun că totul se întâmplă în copilărie şi adolescenţă. Ce vezi, auzi şi simţi atunci, te marchează iremediabil, pentru tot restul vieţii. Pot să-ţi scoată şi inima din tine, că lucrurile tatuate pe creier în perioada aceea, rămân. Iar informaţiile elementare pe care nu le înveţi atunci, sau le înveţi strâmb, nu mai pot fi recuperate. E ca o partiţie specială pe hard diskul tău. Una care nu poate fi formatată, şi nici modificată.
Unul dintre primele lucruri pe care le-am memorat, mai ales de la şcoală, a fost conceptul de patriotism. Cei care au acum peste 40 de ani pot să confirme. Patriotismul era religia pe care o învăţam la şcoală, impregnat serios cu cultul personalităţii genialului conducător. Şi aşa, ne-am trezit mândri că suntem români, că trăim pe-o gură de rai etc. Patriotismul era ceva în care credeai, pentru că la biserică nu prea ne duceam, iar barurile de zi se închideau foarte devreme. Era o inflaţie de cărţi cu conţinut istorico-patriotic, o avalanşă de imnuri, erai asaltat de impulsuri de patriotism gălăgios din toate părţile. A fost una dintre metodele extraordinar de eficiente de a deturna atenţia poporului român de la frigiderele goale şi de la lipsa oricărei libertăţi.
După atâţia ani de la loviluţie, mă trezesc întrebându-mă: E chiar aşa? Oare, pe bune, sunt mândru că trăiesc în România? Sunt mândru că sunt român? Sau e doar un flashback, o amintire înrădăcinată atât de adânc, încât nu pot fi altfel? E ceva ciudat cu noi şi românismul nostru. Dorul de casă, când suntem plecaţi. Legăturile de familie, mai tari decât orice, în ciuda tuturor diferenţelor. Frica de străini, accesele de nemulţumire…
E, totuşi, pământul care i-a dat lumii pe Eminescu, Brâncuşi, Eliade şi Caragiale. Dar e şi tărâmul şuţilor, bandiţilor de tot felul, e ţara corupţiei şi patria lui Vântu. Dilema existenţial-mioritică pe care o traversez nu poate fi rezolvată prin mijloacele tipice, adică alcool, sex şi violenţă mai mult sau mai puţin televizată. Deci, trebuie să sap mai adânc, la originea acestui patriotism negativist, visceral şi atât de mistic. E vorba, de fapt, de o obişnuinţă a extremismului, înrădăcinat în codul genetic românesc. Ori suntem patrioţi până la xenofobie, ori avem o aversiune patologică faţă de tot ce e naţional. Nu prea putem să fim la mijloc, dezechilibraţi cum suntem.
E o minune că am rezistat atâta timp pe-aici, trei populaţii într-una, o treime departe de a fi una sfântă. Poate că extremismul acesta, şi negaţia, şi tragedia inerentă naşterii în spaţiul românesc, poate chiar asta ne face să mergem înainte. Oriunde ar fi acest înainte. Şi oricât de încet ne-am deplasa. Nu sunt deloc mândru că trăiesc în România, nu în cea de acum. Nu am de ce. În schimb, sunt mândru că sunt român. Sunt mândru că sunt ardelean. Şi că, oriunde aş fi, o parte din mine rămâne românească.
Nu vă spun care.
