Citez: „În cinstea Congresului, însăşi natura a împrăştiat norii şi astăzi este o zi cu soare, care demonstrează ce minunat este socialismul! (Aplauze puternice, indelungate)”. „Strâns uniţi în jurul Conducătorului, delegaţii şi-au reafirmat susţinerea faţă de Programul Partidului, faţă de linia călăuzitoare trasată de Secretarul General al Partidului, care va duce România pe calea măreţelor împliniri.”. Sunt bucăţi, mici de tot, din marea de rahat care ni se servea după orice ieşire a lui Ceauşescu. Crezând că aceste vremuri au apus, am continuat să stau aici, să cred sincer că schimbăm ceva, să cred în tâmpenia aia numită democraţie, chiar şi capitalistă, asta e. am greşit. O recunosc public. De fapt, când te apropii de o vârstă cum e a mea, începi să te uiţi înapoi, şi vezi cum se adună munţii de alegeri greşite.
În aceeaşi ordine de idei, că alta nu am la îndemână, am fost astăzi la conferinţa de presă în care Gheorghe Falcă, comandantul suprem al Aradului, şi-a anunţat candidatura la un nou mandat de preşedinte al PNL. Şi, bineînţeles, am văzut echipa, care şi-a reafirmat sprijinul, şi am ascultat aceleaşi hituri, cel cu pasajele, cel cu regenerarea urbană, cel cu locurile de muncă, toate oldies but not so goldies. Impresia generală a fost că ne-am adunat ca să avem de unde ne împrăştia. Până şi limbajul a fost acelaşi, de aliaj de imitaţie de lemn, ceva furnir relipit cu scuipat „să nu se vadă”, asta în cel mai bun caz. Nu că ar fi fost vreo surpriză, şi nu că mă aştept la vreuna. Adică, o să fiu franc, nu cred că există ceva pe pământul ăsta să îl mişte pe Falcă. Nici în sensul poziţiei pe care o are, nici lăuntric, şi nici măcar în sensul acelor de ceasornic. Trasul cu cheia e un obicei vechi, nu l-am inventiat nici eu, nici alţii din generaţia mea. Şi aici vorbim, credeţi-mă, de ceasuri scumpe, gen Vaucheron Constantin. Dar, cum scriu despre stări, tot ce mi-a spus această întâlnire, capsată al naibii de bine în jocul cotidian al relaţiei politicului cu presa, cetăţenii sau, pur şi simplu, cu raţiunea, a fost starea asta de lehamite. Aia când refuzi să mai lupţi, când ştii exact ce se va întâmpla, când fiecare celulă îţi strigă că vrea aer şi soare, şi nu mai ştii ce naiba cauţi, când îţi dai seama de inutilitatea fiecărei mişcări, fiecărui demers, când ţi-e prea lene să mori, nu prea frică, acela este momentul când ştii că neschimbarea a câştigat.
De vreo trei ani, mă lupt cu o depresie urâtă. Iar atunci când eşti într-o groapă întunecată, orice rază de lumină ţi se pare un miracol. Şi orice miracol devine o colosală dezamăgire. Iar aici, în groapa asta numită fosta Mică Vienă, ridicăm monumente ale indiferenţei şi cântăm imnuri unei perpetue frici de schimbare. Să fim sinceri, nu mai e vorba doar despre aceleaşi lucruri urâte, extrapolăm şi vedem cât de insignifianţi suntem, cum strivim capul speranţei sub propria cizmă. Totul în Arad a devenit dezamăgitor şi neschimbat, cam ca Hotel Parc, cu perdele murdare şi geamuri sparte şi culoarea aia, nenaturală, direct din iad.
Direct din laboratoarele Satanei.
1 comentariu. Leave new
Al naibii de trist… Conformism, lipsa de initiativa, frica de esec etc, etc…, marea majotitate nu realizeaza cat de lung este un mandat falconian, la cat de scurta este viata…