„Our Hero, Balthazar” este un film pentru vremurile în care trăim, care abordează teme precum desensibilizarea adolescenților postmoderni și dependența de faimă pe internet, fiind în același timp sumbru-comic într-un mod care pare inteligent, spre deosebire de similarul „Eddington”. O tematică foarte dificilă, dar un echilibru de tonuri reușit cu brio, care m-a făcut să râd, apoi să mă simt vinovat pentru exact ceea ce mă amuzase.
Filmul pune în scenă o ciocnire sumbră între două forme foarte diferite de singurătate americană. Cei doi protagoniști: Balthazar are bani, privilegii și vocabularul activismului, iar Solomon are sărăcie, resentimente și o masculinitate modelată de izolare, însă amândoi caută o modalitate de a fi văzuți.
Clasa socială este prezentă, cultura armelor este prezentă, misoginia și alienarea sunt prezente, dar adevărata fixație a filmului este acea sinistră economie emoțională care se dezvoltă între cei doi băieți.
Dar tot aici stă și inteligența filmului. Politica sa rămâne în mod deliberat neclară, punând față în față două forme de privilegiu și de lipsă americane, într-un spațiu în care niciunul dintre ei nu știe cum să se conecteze fără a transforma acea conexiune în altceva. Urâțenia acestei întâlniri devine cea mai ascuțită idee a filmului.
Filmul mi-a amintit, în multe privințe, de o versiune mai comică a filmului „Red Rooms” din 2023, el însuși unul dintre precursorii noului gen de thriller al anilor 2020, care explorează latura întunecată a culturii internetului.
O cultură care există și este cu siguranță o problemă, și totuși rămâne ignorată de mainstream. Oamenii născuți începând de la mijlocul anilor ’90 incoace nu au nicio reprezentare a unei lumi care să nu existe în paralel cu cea digitală, iar cu fiecare an care trece, această linie de demarcație devine tot mai neclară.
Chiar și aici, în România, asistăm la o creștere a grupurilor neonaziste și fasciste care recrutează tineri prin sisteme de recompense gamificate. „Balthazar” este un film profund american în felul în care este prezentat, dar asta nu înseamnă că teza sa generală nu se aplică peste tot în lume. La urma urmei, când America strănută, întreaga lume răcește.
Dar filmul are bunul-simț de a-și bate joc de absurditatea situației; privește ceva precum epidemia singurătății masculine printr-o lentilă rece, care nu invalidează problema (destul de reală) a bărbaților incapabili să formeze conexiuni care să pară autentice.
E nevoie de o cantitate incredibilă de talent și competență pentru a îmbina comedia cu o groază care întoarce stomacul pe dos, așa cum reușește regizorul Oscar Boyson în „Balthazar”, fără să romantizeze deloc subiectul, în favoarea unei concentrări extrem de precise, aproape furioase, asupra culturii manosphere/incel/4chan. Nu-mi amintesc niciun alt film care să fi surprins atât de exact prostia atât a escrocilor de dreapta, cât și a stângiștilor performativi, atât Jaeden Martell, cât și Asa Butterfield merită câteva premii pentru presațiile lor.
Ceea ce face ca totul să se lege cu adevărat este empatia cu care actorii îi întruchipează pe cei doi protagoniști. În viața reală, probabil ar fi detestabili, dar aici li se arată o profunzime, o cale posibilă de ieșire din întuneric, chiar dacă refuză să o urmeze. E un lucru greu de realizat, întrucât majoritatea oamenilor sunt programați instinctiv să disprețuiască dușmanul perceput, dar filmul recunoaște cu curaj că suntem cu toții egali în frângerea noastră interioară și că nu suntem responsabili pentru sistemele care ne modelează. Se termină, desigur, tragic, dar dragostea și înțelegerea au existat acolo unde înainte nu exista nimic, iar o singură zi bună înainte de sfârșit e mai valoroasă decât o viață lungă de suferință și confuzie legată de propriul loc în lume.
Un film evocator, provocator și profund furios. Acum, când am ajuns la jumătatea anilor 2020, se simte ca și cum eșecul copleșitor al acestui deceniu față de tineri este, în sfârșit, exprimat cum se cuvine.
Vezi și:
