Franciza Evil Dead revine cu accente ale mișcării New French Extremity, într-un episod impresionant vizual, dar incapabil să atingă nivelul de calitate al filmelor anterioare.
O serie precum Evil Dead există într-un spațiu propriu, făcându-și treaba în nișa sa foarte specifică: horror de acțiune hiperviolent. Filmele, inclusiv Burn, reușesc în această privință, menținând o calitate constantă încă din anii ’80.
Burn se luptă să găsească un echilibru coerent între violența excesivă și o narațiune coezivă. Filmul se concentrează pe încă o noapte haotică de posesiune demonică într-o casă izolată, demonstrând că o franciză clasică se poate destrăma rapid atunci când prezentarea se bazează în întregime pe elemente șocante, non-stop, în locul unei structuri narative reale.
Distribuția principală oferă un sprijin decent, de calitate ridicată, în timp ce personajele îndură un chin absolut, însă acestea par incredibil de plate și secundare în fața carnagiului supradimensionat. Scenariul renunță devreme la orice conținut cu adevărat semnificativ, sacrificând suspansul psihologic autentic și dezvoltarea aprofundată a personajelor în favoarea unor glume rapide și a unor clișee previzibile de supraviețuire, care nu oferă nicio substanță originală.
Souheila Yacoub (Dune) este o protagonistă convingătoare, deși personajul în sine nu are personalitatea necesară pentru a deveni memorabil. Tandi Wright (Pearl) are câteva momente excelente în rolul detestabilei soacre Susan, demonstrându-și versatilitatea, în timp ce Erroll Shand strălucește la fel de bine în rolul soțului ei. Luciane Buchanan se apropie cel mai mult de comedia malefică a lui Alyssa Sutherland din filmul precedent, dar din păcate are foarte puțin timp pe ecran.
Regia asigură o prezentare de calitate ridicată efectelor practice extreme și ultra-sângeroase, transformând filmul într-un produs eficient de tip „gross-out” pentru fanii înrăiți, cu o coregrafie și o mișcare de cameră cu adevărat fantastice pe tot parcursul.
Transformarea seriei într-o antologie a fost o idee inspirată. Începând cu filmul din 2013, regizori precum Fede Álvarez și Lee Cronin și-au încercat mâna cu franciza și au adus fiecare stilul lor distinctiv. Burn amintește clar de Vermines, primul film al lui Sébastien Vanicek, păstrând paleta cenușie a acelui film și tema decăderii urbane (și acum rurale).
Ceea ce îi lipsește acestui film, comparativ cu episoadele anterioare, este simțul distracției. Cei posedați din Burn se comportă ca niște mașini de ucis extrem de eficiente, cu doar un strop firav de umor. Comparând asta cu interpretarea fantastică a Alyssei Sutherland , lipsa de foc din distribuția de monștri devine și mai evidentă.
Luat drept ceea ce este, divertisment pur, fără nicio pretenție de a se apropia de artă înaltă, filmul reușește perfect acest lucru. „Problema”, dacă i se poate spune așa, este că acest tip de divertisment ar putea să nu fie pe gustul tuturor, din cauza violenței și a răutății care îl caracterizează.
