„A fi spiritual înseamnă a fi în contact cu întregul, a avea literalmente sentimentul propriei deplinătăți.” (Danah Zohar)
În 1983 Howard Gardner, specialist în educație și psihologie, precum și profesor de neurologie la Facultatea de Medicină Massachusetts, S.U.A, formula pentru prima oară teoria inteligențelor multiple, pornind de la o critică a sistemului de învățământ american.
În accepțiune tradițională, inteligența este o abilitate generală dată de capacitatea individului de a rezolva probleme care solicită abilități logico-matematice și lingvistice. În timp, practica a dovedit că un bun I.Q nu garantează succesul profesional, cu atât mai puțin pe cel social. Astfel inteligența campionilor de șah, a atleților, violoniștilor etc. nu poate fi explicată doar luând în considerare I.Q-ul acestora. Doar o viziune pluralistă asupra intelectului poate rezolva aceasta dilemă: capacitatea cognitivă a omului poate fi mai bine mai bine descrisă printr- un set de abilități, talente, deprinderi pe care le numim inteligențe.
Astfel a apărut teoria inteligențelor multiple (definitivată în anii ’90) care, în accepția creatorului ei, Howard Gardner, rezonează în mai mare măsură cu complexitatea ființei umane. Potrivit lui Gardner există opt tipuri de inteligență: lingvistică, logică-matematică, spațială, muzicală, kinestezică, intrapersonală, interpersonală și naturalistă.
În 1995 apare lucrarea de mare răsunet a lui Daniel Goleman, Inteligența emoțională, care completează cu un nou tip de inteligență șirul celor celor consacrate de Gardner. Cercetarea în domeniu nu se oprește însă aici. Cumva la modul semnificativ, la confluența dintre secole (anul 2000), apare un alt text de referință în domeniul inteligențelor, care adaugă celor deja cunoscute o alta: inteligența spirituală.
Cartea Spiritual Intelligence, The Ultimate Intelligence, avându-i ca autori pe Danah Zohar și Ian Marshall a fost tradusă la Editura Vellant în 2009, cu titlul Inteligența spirituală, instanța superioară a inteligenței.
Natura însăși a subiectului, dar și a preocupărilor autorilor cărții, dovedește că despre ființa umană ca entitate complexă nu se poate vorbi decât în spirit pluri– și transdisciplinar. Astfel, Danah Zohar, la bază fizician, a urmat de asemenea studii aprofundate de filozofie, religie și psihologie, în timp ce Ian Marshall, psihiatru și psihoterapeut britanic, a urmat studii de filozofie și psihologie, iar mai apoi de medicină.
Scrisă cu o pasiune abia domolită de un limbaj care glisează cu extremă ușurință între diverse registre stilistice (științific, poetic, filozofic, religios etc.), cartea este extrem e bine documentată citând atât lucrări clasice, cât și cercetări de ultimă oră din domeniul psihologiei și psihiatriei, al fizicii, dar și al neuroștiințelor. Ideea centrală care stă la baza ei este aceea că inteligența spirituală (SQ – spiritual intelicence) este o caracteristică tipic umană și, prin comparație cu celelalte două pe care le ia în discuție cercetarea – IQ și EQ (inteligența emoțională), – este cea mai importantă.
Astfel, ea este cea care facilitează dialogul rațiune – emoție, respectiv care unifică, integrează informația din tot creierul și reprezintă cel mai evoluat sistem al creierului. Aria corespunzătoare acesteia, lobii temporali, strâns legați de sistemul limbic, a fost denumită simbolic „zona-Dumnezeu”. Ea reprezintă o abilitate înnăscută, internă a creierului (spiritual nu e identic cu religios, afirmă autorii) care corespunde centrului eului (Sinele). Ea ne conferă capacitatea de a opera cu simboluri și permite permite creierului să vadă legăturile, conexiunile dintre lucruri, unitatea dincolo de diferențe / multiplu, esența nu aparența lucrurilor.
O altă caracteristică este aceea că prin intermediul ei suntem capabilil să vedem nu doar imediatul, vizibilul, pragmaticul, ci aspectele mai profunde ale lucrurilor, să vedem semnificația, sensul din spatele / din interiorul unui lucru. Tot ea permite creierului să pună întrebări existențiale, care se leagă de nevoia de sens a omului (răspunsul la întrebări de tipul: de ce? de ce ne-am născut?, care
e scopul existenței noastre?), să aibă experiențe spirituale și să rezolve să rezolve probleme legate de semnificație și valori (ex. ne conferă sensul moral).
Dar marele merit al cărții este acela că iese din sfera unei analize tehnice, pur științifice și aride a problemei în discuție, și îndeamnă la reflecție și autocunoaștere. Ultimul capitol – intitulat semnificativ Cum să fim spiritualmente inteligenți într-o cultură săracă din punct de vedere spiritual – realizează o analiză atentă și profundă a situaților cu care se confruntă omul contemporan datorită mai ales a faptului că nu se cunoaște suficient. Astfel presiunile sociale și economice care ne înconjoară ne fac să confundăm dorințele cu necesitățile și ne îndeamnă să vrem mereu mai mult decât avem nevoie. În asemenea context ar trebui să existe, spun autorii, momente în care să ne oprim din această fugă continuă după acumulări de tot felul și să ne întrebăm: „Ce nevoie mai profundă zace în spatele acestei dorințe? Oare împlinirea ei va satisface cu adevărat această necesitate mai adâncă?”
Inteligența spirituală ne invită să medităm la ceea ce credem că ne dorim și să așezăm această dorință în cadrul mai profund al motivațiilor și al scopurilor autentice ale vieții.
Privită „dintr-o perspectivă spiritualmente inteligentă”, moartea nu e altceva decât „acea formă mai profundă de energie imobilă pe care o port în mine și în care voi fi reabsorbit într-o bună zi”.
Pe de altă parte, „orice formă religioasă înrădăcinată în centru reprezintă o formă sau o expresie validă a centrului”. Iar atunci inteligența spirituală e cea care, așezându-ne în centrul ființei, în sinele nostru, face din iubire adevărata noastră religie. Versurile lui Ibn al’Arabi, misticul sufit din secolul al XIII-lea, încheie, semnificativ, unul dintre capitolele aflate spre sfârșitul cărții: „Religia mea este cea a iubirii: oriunde se îndreaptă caravana/ iubirii, într-acolo mi-e religia și credința”.
