„Hai să ne tratăm reciproc de imbecili simpatici” – Petru M. Haș
H.
– Să știți că sunteți un mare șmecher, a gâfâit domnul Haș. M-ați iscodit tot drumul, acuma permiteți-mi și mie să vă pun o întrebare. Unde am putea noi să ne retragem ca să bem ceva rece și să mâncăm? Ca doi boieri. Simt nevoia unui popas, mă cam omoară canicula asta. Cum stați cu timpul, vă grăbiți?
Mi-am consultat ceasul.
– Nu mă grăbesc tare, mai am vreo două ore să ajung la inspectorat în timp util. Decât să aștept acolo pe coridoare, mai bine în compania dumneavoastră. Fac eu cinste! Doar nu ne-am văzut de multă vreme.
– Vă mulțumesc, sunteți generos.
– Avem două opțiuni, chiar aici pe bulevard, am spus gânditor. La dreapta, imediat e „Joy’s”, un bar modern unde merg tinerii scriitori şi fanii lor, dar cam snob, dacă mă întrebați pe mine. Aici au loc, din când în când, discuții secrete, lansări de carte, între prieteni, îmi amintesc de Vişniec, de Simona Popescu, de V. Leac şi prietenii lui de la „Celebrul animal”. Mai sunt câteva taverne în jurul teatrului, unde se poate bea o cafea bună, simplă sau îmbunătăţită, pour les connaisseurs. În față e un bar ceva mai mișto, mai high-class, „Art Café”, din spatele statuii „Ostașului sovietic” din Piața Avram Iancu. Acolo, printre alte obiecte muzeale, e și o mașină de scris prinsă pe perete, de care noi va trebui să ne ferim să nu ne cadă în cap.
– Haideți acolo, atunci, nu mă dau în vânt după Joyce! a gesticulat din mână a lehamite. E cel mai mare șarlatan din istoria literaturii. Textele lui ar trebui încadrate la categoria înșelăciune și fraudă!
– Ei, nu e preferatul meu, dar cred că sunteți puțin cam aspru, am încercat să-l mai temperez. Nu demult, la librăria „Corina” a avut loc lansarea cărții lui Mircea Mihăieș. E vorba de Ulysses 732, romanul romanului, un volum de peste o mie de pagini despre destinul cărții lui Joyce, cel mai important roman anglo-saxon al secolului XX, după unii specialiști. A venit de la Timișoara și una dintre profele preferate, Adriana Babeți, coordonatorul tezei mele salingeriene. N-au lipsit, desigur, colegii noștri arădeni și puținii cititori care au mai rămas în jurul revistei „Arca”.
Nu a avut nevoie de mai mult ca să își regleze, din nou, tirul.
– Dragul meu, mi-a zis apăsat. Cea mai mare calitate a lui Joyce este aceea că bunul meu prieten Mircea Ivănescu i-a tradus Ulise în limba română! Cât îl privește pe domnul Salinger, autorul unor nuvele tare în vogă la vremea lui, numai de bine! Un volum de povestiri i l-a tradus domnul profesor Marcel Corniș-Pop, care predă de mulți ani în Statele Unite.
– Îl cunosc. Mai degrabă epistolar decât personal. Am corespondat de câteva ori pe internet, în timp ce scriam teza de doctorat. Mi-a completat bibliografia cu surse de care nu aveam cunoștință.
Am intrat în spațiul răcoros de la „Art Café” și ne-am așezat la o masă. Printre obiectele de epocă, erau și câteva rafturi cu cărți vechi. Domnul Haș părea extenuat, rana de la mână îl obosea și pata sângerie era tot mai extinsă. I-am oferit mai întâi meniul cu băuturi.
– Să începem cu lucrurile serioase! i-am făcut cu ochiul.
– Nu, nu! Să știți că nu mai beau tărie. M-am lăsat de când cu mâna. Și-a ridicat brațul bandajat ca să mă convingă. Un pahar cu apă rece și o cafea scurtă. După un sejur în Franţa la fiul meu, am învăţat să beau şi vinul, mai ales merlot-ul şi cabernet-ul sauvignon, în timpul mesei. Nu refuz nici câte o înghiţitură de whisky, rar, la petreceri, în schimb nu mai suport ţuica, apa de foc, care adună oamenii sau îi împrăştie. În tinereţe credeam în puterea spirituală a spirtoaselor care te ajută să-ţi îmbogăţeşti vocabularul şi să-ţi sudezi sintaxa.
Pe masă, am zărit o solniță ingenioasă cu un aspect extrem de bizar. Era o copie în miniatură a „Cumințeniei Pământului”, un obiect de patrimoniu cultural național devenit accesoriu de bucătărie. O rotesc între degete, o întorc pe toate fețele, o așez în palmă și nu mă pot abține să întreb:
– Ce fiori vă trec atunci când o vedeți? Aplaudați inițiativa guvernului și a ministerului culturii de a face chetă pe seama ei? S-o achiziționăm, să n-o achiziționăm?
– „Cumințenia Pământului” este una dintre capodoperele lui Brâncuși. Un om care, aidoma lui Eminescu și celorlalți, aureolează demnitatea poporului nostru. Cei de azi, ăștia care sunt specialiști în achiziții, de e s-o luăm în spirit romantic, paseist, sunt ca vai de ei. Se poate spune despre ei ce spunea Eminescu despre contemporanii săi, în „Epigonii”: „Toate-s praf, lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”. N-am a mă lăuda cu mulți dintre contemporanii mei. Dar nici ei n-au a se lăuda cu mine. Am o imagine hiperbolică despre Constantin Brâncuși. Am avut onoarea să scriu de câteva ori despre dumnealui. Am văzut atelierul său, acolo unde este expus, la Paris.
– Chiar lângă Centrul Pompidou. Am trecut și eu pe acolo, unde – apropo – poți intra gratis dacă arăți buletinul românesc. Vă dau dreptate, nu rămâi indiferent. Acolo afli că şi pietrele tac, doldora de materialitate. Şlefuind piatra, lustruindu-i tăcerea, Brâncuşi îi dă grai, o face să ne pună pe gânduri.
– Pe jar!
– Doar pe gânduri, nu pe jar. Piatra devine muză. Câţi poeţi n-au scris pornind de la universul brâncuşian?
– O sumedenie! Omul acesta făcea de toate. De la mămăligă la „Pasărea Măiastră”. În arta românească și europeană, Brâncuși are locul său, inimitabil. Este unicat și de neegalat, în specificul său. Avea atâta înțelepciune, încât nu-mi imaginez alt sculptor în stare să creeze „Cumințenia Pământului”. Opera sa nu este doar un dar făcut lumii întregi. Dovadă că a creat mult la Paris, Orașul-Lumină, specializat în expoziții universale. A pune opera lui în legătură cu un achizitor sau altul, este curată blasfemie.
– Dar avem și noi la Târgu Jiu „Masa Tăcerii”, unde, nu demult, un politician stimabil, rătăcit, naiv și bonom, s-a așezat pe unul dintre scaunele sculptate. Unii s-au supărat, pe bună dreptate…
– Ei, tinere revoluționar, dar dacă pe bietul concetățean, în momentul acela, îl dureau picioarele?
– Cu siguranță. Năravuri vechi, ciocoi noi. Cum vi se pare clasa noastră politică? Nu v-am întrebat asta niciodată. E mai brează ca pe vremea lui Caragiale? Suntem un popor ratat sau numai parșiv? Eu văd două direcții. Una – că intelectualii nu se amestecă, deși ar trebui. Alta – că ar fi bine să stea la locul lor, că nu mai au idei și fac gafe. Cum e mai bine?
– Suntem o naţiune complicată şi fluidă, suspină bătrânul poet. Nu avem stabilitate, dar nici mobilitate în gândire. Elitele anterioare comunismului erau formate din domni educaţi şi cu stare. Astăzi, dezvăluirile în direct şi pamfletul fac deliciul unei anumite părţi a presei, aservite. Suntem victimele manualelor pe care le-am buchisit. Ale ideologiei care ne-a otrăvit judecata. Suntem în era bănuielii, prin care au trecut şi alţii înaintea noastră.
În scurt timp, a apărut și o chelneriță simpatică și jovială.
– Cu ce vă servesc, domnilor? a spus ceremonios.
M-am uitat rapid peste meniu.
– Eu vreau un burger de pui cu cartofi prăjiți și sos de usturoi. Și o cafea. Generația McDonald’s, am zis ridicând din sprâncene.
– Eu vreau o ciorbă. Ce ciorbe aveți aici, domnișoară?
– De burtă, de legume și rădăuțeană.
– Atunci una rădăuțeană, sărut mâinile.
– Sigur, imediat! s-a întors pe călcâie și a plecat.
– Se poate fuma la dumneavoastră? a întrebat poetul.
– Îmi pare rău, nu. Doar afară, pe terasă, s-a scuzat tânăra, politicos.
– Nu ies în furnalul de-afară pentru un singur fum. Rămânem aici.
L-am aprobat tăcut, apoi mi-a dat târcoale un gând.
– Îmi amintesc de o călătorie inițiatică pe care am făcut-o împreună, cu bătrânul Opel al tatălui meu, un șofer tot atât de profesionist ca și poetul, spre un festival al revistei „Poesis”, la Satu Mare.
– Stați așa, când a fost asta? a întrebat cu un deget ridicat în aer.
– În urmă cu mulți ani. Să fie vreo zece? În fine… La un moment dat, ca într-un vis urât, în faţa noastră s-a întâmplat un accident, din fericire fără victime. Un tir plin cu sfeclă a acroşat o Dacie şi s-a răsturnat. Zeama roșie a sfeclei revărsată pe tot carosabilul lăsa impresia unui film de groază. Dincolo de aspectul accidental, eu şi tatăl meu aveam o misiune grea: aducerea dumneavoastră la festival, a unui poet
incomod și a unui om solitar care leagă greu relații.
– Inconștientă inițiativă ați mai pus la cale, domnule profesor, poet și prozator!
– Da. A fost o acţiune riscantă care până la urmă a meritat, dar cu o incalculabilă risipă de energie. Îmi amintesc ce priză ați avut la scriitorii tineri, la douămiiști, dar și la Nora Iuga.
– Nora Iuga e mai douămiistă ca douămiiștii! O poetă simpatică pe care bătrânețea nu o va mai prinde din urmă! grăit-a, tandru, poetul.
– Oricum, la gala premiilor plutea în aer o tensiune între generaţii. A doua zi, cu ocazia unei vizite la cuptoarele dacice şi la distileria Zetea din Medieşu Aurit, un brand arhaic al Ţării Oaşului, l-am cunoscut pe Silviu Zetea care ne-a prezentat în premieră procesul tehnologic al pălinciei. Colegii maghiari au avut parte de o lansare inedită chiar în sala de protocol. La un pahar de pălincă s-au sudat prietenii, s-au forjat proiecte. George Vulturescu şi Claudiu Komartin au încercat o împăcare a contrariilor, prin cele două reviste „Poesis”, una pentru fiecare generație. Treaba nu a ținut, desigur, fiindcă fiecare dintre ele s-a simțit clona celeilalte. Un fel de doppelgänger.
Sursa foto: https://www.youtube.com/watch?v=uPStgQDkNtw
Citește și: A murit poate cel mai frumos poet din orașul acesta: Petru M. Haș
