Critic Arad
[email protected]

Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki (5)

Pentru a înțelege bine ceea ce au însemnat lagărele de prizonieri de război din Uniunea Sovietică vom privi în detaliu spre lagărul de la Oranki, lagărul unde au fost internați prizonierii ofițeri, care au lăsat numeroase mărturii despre viața lor de dintr-un loc uitat de lume, amenajat într-o fostă mănăstire ortodoxă. Ofițerii internați acolo, în special români, nu lucrau pe marile șantiere ale URSS, nici în minele subterane de minereuri, dar erau obligați să lucreze pentru propria subzistență, își păstrau gradele și aveau o relativă libertate în interiorul lagărului. În aceste condiții ofițerii din lagăr, care erau încadrați în categoria intelectualilor, își organizau timpul liber în limitele regulamentelor și sub supravegherea autorităților militare sovietice cu relativă libertate. Era o libertate îngrădită și sancționată dacă se încălcau regulile, uneori chiar în exces, în funcție de disponibilitatea și calitatea paznicilor. În același timp prizonierii foloseau de multe ori limitele impuse provocând autoritatea lagărului la represalii.

Timpul liber: Serviciu divin ecumenic

Prizonierii de război de la Oranki, în majoritate ofițeri, aveau și timp liber pe care căutau să-l petreacă cu activități sportive și cultural-religioase spre a mai uita de dorul de casă. Timpul liber era petrecut mai ales în bordeie, pentru că iarna era lungă iar nopțile așijderea. Părintele Dimitrie Bejan era unul dintre aceia care se ocupau de trebuințele spirituale având în vedere menirea sa:

„Fiecare bordei avea două intrări; coborai şase scări, deschideai încă o uşă şi în faţă îţi apăreau cele două poduri suprapuse – pe stâlpi – care închideau boxele şi, în jurul blocului, coridorul; la fiecare intrare era câte o sobă. Deoparte şi de alta a sobei erau două mici boxe. În una ţineam gamelele – pe rafturi – şi în alta era lumina unui opaiţ. Vara problema era mai simplă; se juca la mese, afară, sau se întindea o pătură pe iarbă şi jucătorii şedeau lungiţi, ca nişte romani veritabili şi nu auzeai decât: pas, parol etc.

O altă latură a problemei o formau în lagăre  (Oranki, Mănăstârca, Schit)  cercurile de ofiţeri, care studiau şi tălmăceau „Sfânta Carte” sub controlul activ al preoţilor. Prin bordeie se năşteau discuţii, mai ales în jurul problemei unităţii creştine. Contactul creştin cu lumea catolică şi cea protestantă – de diferite nuanţe – ne-a pus în situaţia de a ne compara învăţăturile şi manifestările religioase. Trebuie să fac însemnare de faptul că, în lagăre, după ce ne-a fost permis serviciul religios, românii au organizat coruri religioase atât de bine puse la punct, încât la liturghiile de duminică erau tot atât de numeroşi protestanţii şi catolicii, cât şi ortodocşii noştri. Frumuseţea serviciului nostru divin a fost o revelaţie pentru bisericile apusului. La Mănăstârca ortodocşii slujeau pe la orele 8 dimineaţa; la cină – protestanţii; la orele 9 se oficia missa catolică. Eram invitaţi la serviciul religios şi ne duceam, cei ce înţelegeam ce se comemorează acolo. La orele 10 urma liturghia ortodoxă. Iarna, dar mai ales vara, când slujeam afară, pe platou, tot lagărul era prezent, ca la o manifestare cu drag aşteptată, în duminicile de vară, de prin poiene apăreau femei, copii, moşnegi care stând la distanţă, înafara sârmelor, se închinau, se rugau şi îngenuncheau odată cu noi. Pe acolo era mare lipsă de preoţi. Dar, toţi mujicii erau creştini; chiar dacă biserica era pusă la pământ”.  

 Sărbătorile creștine în lagăr

Preotul Dimitrie Bejan descrie și modul în care se petreceau manifestările de sărbătorile creștine. El spune, spre exemplu, că la Crăciunul lui 1948 toate bordeele au fost împodobite cu ramuri de pini și înăuntru ardeau lumânările. Între ramuri atârnau jucărele confecționate din placaj și carton: „În bordeiul 15 ne adunam și lângă bradul din colț, la lumina opaițului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Ușor liniștit, ca într-o poveste spusă de bunic se depăna firul sfintelor amintiri.”

Tot părintele Bejan mai spune că, de Paști, comandantul lagărului, col Grișciuk, a înmânat cu discreție, maiorului Popescu un pachet cu ouă roșii și cozonac.

 Ștefan Balasan povestește că un mare impact asupra prizonierilor avea sărbătoarea de „Sfântul Ion”, mai ales că mulți purtau acest nume:  „În ianuarie 1944 de ziua Bobotezei, un sobor de preoți militari, purtând odăjdiile salvate de ei de pe front și aduse în captivitate, au oficiat în curtea lagărului o slujbă grandioasă, la care au sistat câteva sute de prizonieri. Soldații sovietici ce ne păzeau, trecând pe lângă noi, se opreau câteva minute și priveau cu curiozitate ce se petrecea”.  

Botezul fiului de comisar

Un caz aproape incredibil, de manifestare creştină, este cel povestit tot de preotul căpitan, Dimitrie Bejan, care într-o seară este chemat  să boteze pe ascuns copilul de curând născut al uneia dintre familiile din conducerea lagărului:

«Ajuns în faţa unei case, însoţitorul sergent bate încet în uşa de la intrare care se deschide  şi în lumină mă trezesc în faţa litenantului Ivanov, din NKVD, comisarul lagărului şi al Soniei, comisar politic. În braţele ei văd un copil, şi-i aud scâncetul. Poftiţi domnule părinte, intraţi, nu vă fie teamă, mi se adresează ea. Copilul este bolnav şi s-ar putea să moară nebotezat, aşa afirmă doctorii, dar noi nu vrem asta. Poftiţi mai aproape şi ajutaţi-ne. În ochii lor văd lacrimi. Mă gândesc la Dumnezeu şi le spun încurajator: „Copilul va trăi”: Mă pregătesc pentru botezul copilului şi mă gândesc că Ivanov este ofiţer de carieră, erou al Uniunii Sovietice, cu fapte de bravură pe front iar soţia sa, Sonia, este evreică şi pe deasupra comisar politic. După terminarea serviciului botezului, mama  înfăşoară copilul în scutece şi-l leagănă ca orice mamă: „nani nani puişor”! Tatăl mă copleşeşte cu mii de mulţumiri”. »

Rezist, rezist, sunt vesel nu sunt trist!

Înafara slujbelor creștine, timpul liber era folosit pentru activități culturale și sportive. Pentru susținerea spectacolelor artistice se găseau nu numai amatori ci și oameni talentați, cunoscători ai actului artistic. Se improvizau librete pentru operete, se creau versuri și chiar cântece, altele decât cele reproduse din memorie.

«De la însăilare de glume, comicării simple, cântece sau mici coruri, până la adevărate reviste sau scene de operă, operetă, concerte, simfonice sau piese de teatru. „Spectacolul”, deși pândit de primejdii și ispite, a parcurs în acești mulți și grei ani un suiș impresionant, fiind încontinuu susținut de entuziasmul întregii suflări prizonierești, cuprinzând toate naționalitățile ce se găseau în lagăr.»

Prizonierii îndrăzneau în astfel de spectacole să parodieze viața lor în lagăr, chiar cu riscul de a fi pedepsiți cu carcera. Astfel, într-un număr de revistă în care se parodia basmul cu „Albă ca Zăpada” și cei șapte pitici, aceștia cu bărbi albe și lungi și în pufoaică și pâslari, defilând pe scenă cu pași greoi și abia trăgându-și sufletul (veneau de la muncă doar) intonau în chip de marș aria piticilor: Hei-ho, Hei-ho, cu cuvintele: Rezist, rezist, sunt vesel nu sunt trist/ Deviza mea e să rezist / deși nu sunt stahanovist/ rezist, rezist. Iar după ce făceau un tur pe scenă cu acest marș, întreaga sală scanda, cântând, deviza: „Rezist, rezist”. Prizonierii au îndrăznit chiar spectacole grele precum cel după opera „Don Giovani”, pentru care s-au mobilizat toate resursele artistice românești din lagăr, după cum scrie Radu Mărculescu. La spectacol au participat și prizonierii din celelalte etnii și chiar sovieticii.

«În ciuda reticențelor ideologice, „Don Giovani” a avut mare succes, nu numai la băieții noștri, dar și la ceilalți, ca să nu mai vorbesc de personalul sovietic al lagărului, care aplauda cu frenezie. Nemții erau în al nouălea cer: aplaudau, fluierau, și băteau din picioare, după obiceiul lor.»

Meci de fotbal în lagăr

Între alte preocupări, Stefan Balasan arată că prizonierii participau la plimbări în aer liber, se întâlneau cu prizonieri de alte nații, se specializau în limbi străine,  iar amatorii  jucau table, șah și bridge, ori meciuri de echipă precum volei și fotbal. Dimitrie Bejan descrie un astfel de meci de fotbal improvizat în lagăr:

„Când a început a se juca fotbal în lagăr, a fost ca o glumă. Era primăvara lui 1944, pământul se uscase şi doi, trei tineri, pe terenul dintre bordeie, băteau cu picioarele o minge de cârpe. Lovită cu piciorul, mingea se deplasa câţiva metri şi apoi încremenea. Jucătorii încercau să facă ceva, dar mingea rămânea pe loc. La grupul celor doi, trei s-au alăturat alții și când într-o duminică s-a anunțat un meci de fotbal, toți am zâmbit și am zis cu neîncredere: hai să mergem, să vedem ce comedie poate să mai fie și asta. Cele două echipe cu un arbitru între ele, au început jocul, noi ceilalți, așezați pe iarbă – la peluze sau sus pe bordeie, la tribună – priveam încercarea sportivă de pe teren. Cele două echipe loveau mingea de cârpă care nu reușea să ajungă până la poartă. În timp ce jocul se frământa pe loc, în jurul mingii, apărarea stătea pe iarbă și fuma frunze de paie. După un sfert de oră înaintarea a obosit, întrucât jucătorii nu mai erau în stare să lovească mingea. Atunci au trecut cei din apropiere în locul lor. La sfârșitul primei reprize, amândouă echipele stăteau frânte pe iarbă cu mingea la un pas de ele. Arbitrul înțelegător a fluierat sfârșitul meciului”. 

După două săptămâni s-a organizat chiar și un meci „internațional” de fotbal între români și germani, în aceleași condiții, de data aceasta asistând la partidă tot lagărul. Și de data aceasta rezultatul a fost oboseala jucătorilor și clipa de relaxare a spectatorilor. 

Și tot Ștefan Balasan vorbește despre faptul că „în lagăr se jucau cărţi; iarna în boxa de lângă sobă, iar vara la mesele dintre bordeie. La Mănăstârca situaţia era la fel ca în celelalte lagăre. Jocurile de noroc erau oprite; dar lagărul era mare, 35 de bordeie, şi controlul era greu de făcut pentru ofiţerul rus. Carcera era mereu ocupată de „delincvenţi”. Stăpânirea ne înştiinţase că sunt permise: şahul, tablele şi bridge-ul -pe care ei îl numeau „joc englezesc”. Toate celelalte jocuri erau aspru sancţionate. Se pare, că jocul cel mai întâlnit la Oranki şi Mănăstârca era bridge-ul; urma şahul şi, pe ici-colo, se mai distrau tablagii, zornăindu-şi zarurile.

Jucării pentru copii

Tot în timpul liber, prizonierii își puteau dovedi și abilitățile tehnice prin realizarea a tot felul de lucruri utile. Între aceștia s-a aflat fostul comandant al unei escadrile Ju 87, Stukas, cpt. av. Suceveanu Florin care a înființat, din proprie inițiativă, un atelier de jucării pentru copii. Acesta a reușit ca împreună cu alți doi prizonieri, de profesie ingineri, să construiască un număr apreciabil de jucării, uimindu-i pe sovietici. Jucăriile sale au ajuns în magazinele de profil din Moscova, având mare căutare. Înafară de acestea a făcut sculpturi în lemn și os, realizând niște miniaturi excepționale, pe unele dintre ele reușind să le aducă în țară la eliberarea din prizonierat. 

Activitatea de timp liber era extrem de importantă pentru a susține moralul prizonierilor, pentru că dacă gândurile ar fi fost îndreptate tot timpul spre familie și țară starea lor psihică și chiar fizică s-ar fi degradat accentuat. Sigur că se gândeau mult și la momentul eliberării care însă avea să se întâmple la ani după semnarea armistițiului de la 12 septembrie 1944 de către români.

Citește și: