Irina Alexandrescu s-a născut la 15 septembrie 1978, în Craiova, jud. Dolj. A studiat Relații Economice Internaționale în cadrul Facultății de Științe Economice din Craiova, urmând și un master cu specializarea Studii Europene. În prezent lucrează ca Auditor Intern. Publică în diverse reviste literare, dintre care amintim: Scrisul Românesc, Poezia, Banchetul, Caligraf, Sintagme literare, Meridianul Cultural Românesc, Oltart, Helis, Caietele NORR, Revista Timpul din România, ediția din Republica Moldova, Planeta Babel. Este prezentă în antologiile: Primăvara cuvântului și Vara cuvântului (eCreator, Satu-Mare, 2019), Row of masks (EdithGraph, Buzău, 2020), Vis cu Nichita – vol. X (RoCart, București, 2020), Le Blues Roumain – Vol. 2 (Edition Unicité, Franța, 2022). A publicat volumele de poeme: Cuțite la țintă vie  (Scrisul Românesc, Craiova, 2018) și Jurnalul unei femei grele (Sitech, Craiova, 2021).


Sonet

aseară am făcut baie

în cadă

doar ce scoseseră trupul tău mort

mi-am dat cu puțină apă după urechi

și la încheieturile

mâinilor

acum miros ieftin

ca orice hoit

dar ce încrâncenare între coapsele mele

deschise

cu toată duhoarea rămășițelor

cu care m-ai posedat sălbatic

odată.


Neutru?

…și după plecarea din vechiul oraș se întâlnise cu fabricanții, acei bărbați musculoși care mestecau cu poftă hălcile de fier și cu bocancii durerii călcau pe coridoarele despuiate de orice gând. el, firav, cu ochii mari și gene lungi, cu încheietura mâinii subțire, cu poziția heraldică pe scenă, forfecând aerul cu picioarele-i drepte și fine, el, în stare să asculte Traviata de sute de ori, până-i putrezeau violetele la cingătoare, chiar el, prețiosul, fu aruncat în matrițe incomode și de atunci nu mai trăi altceva decât zile de bâlci nesfârșite, înlănțuit cu sârmă ghimpată și capre de lemn pe care așezat fiind, trebuia să imite strigătele și mișcările născătoarelor.

ei, fabricanții, soseau la scenă și smulgeau limbile sufleurilor pentru ca el să rămână singur. își scoteau tacticos șosetele din piele de pește și așteptau ca el să-și termine corvoada și când venea vreo femeie cernită sau o soră angelică, le opreau cu degetele răsfirate, strigând: aici este obiectiv militar! sunt matrițe pentru construit bărbați! cu biciul, cu genunchiul și glasul de tunet. aici este bun fardul, gustos, se înghite odată cu apa. avem jocuri dulci și roiuri stelare care descind din zei și-și acoperă călcâiul cu zale.

 

cum a venit? plăpând.

cum va pleca? urlând!

grotescul în strat gros

mi se așază pe pleoape

să le deschid

pân’ la os

să alunec pe ape.


Dus – întors 

poza aceasta este dinaintea lui radu. este de pe vremea când îmi iubeam rochia roșie și plângeam pentru dragoste între pereți din bare închise la culoare. când îmi puneam tangouri la pick-up și dansam frumoasă, cu haina lui de piele neagră. haina celui ce mă iubise, căci radu, cu cuvintele-i meșteșugite, căzuse cu zgomot în mijlocul cambrat al tăcerii mele. îl auzeam cum îmi incită jucăriile stricate, lăsate în urmă, la dans.

pe radu l-am iubit. lui i-am scris într-o seară: tu ești a opta minune și n-o dau lumii. i-am șoptit cu ochii încremeniți că totul de el atârnă, iar eu, eu cel mai mult mă legăn la cel mai mic sunet al respirației lui.

el m-a învățat să depărtez picioarele, să-mi umezesc buzele, să trec unghiile lungi peste coapse, întorcându-mă cu spatele, așteptând. 

lacrima rozei mele, el a cules-o și tot el a râs în hohote când am tras cu palma cearceaful îmbujorat de rușinea mea.

și cu el am învățat singurătatea. singurătatea încastrata în mușchiul de pământ crescut în perdele, în oftatul motoarelor din stradă, bătând darabana în sufrageria ta, în momentul acela când speli cada și-i simți căldura aproape de spinarea ta încovoiată, în pătrățelele sfioase ale interfonului și jardinierele incolore din balcon.

și atunci când căldurile deveneau insuportabile, pătrundea el, strigându-mă pe alt nume, în viscerele casei mele se stropea cu apă de flori, invadându-mi flacoanele cu parfumuri dulci, grele, tămâioase, parfumurile mele de fată frumoasă, de femeie abia începută, căci nimeni pe atunci nu era lăsat să tragă aer în piept din răsuflarea mea, niciun arlechin ghemuit în stropii de burniță ai dimineților nu-și zornăia talanții lângă nurii mei înfloriți. 

acum știu că boala vine pâș-pâș

acum știu că dragostea-i un batic de picoteli roșiatice 

acum știu să adun cu ambele palme buchete de dracilă pentru catafalcul masculilor 

cunosc în amănunt genocidul

 

și pe radu îl cunosc acum

doar îi car apă de patruzeci de zile

asta este ultima găleată, zic, și îmi trag tocul înalt 

din țărână.