Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea Japoneză (7) | Marșurile morții
O pădure de capete chineze
Foarte mulți prizonieri aliați au murit în așa zisele marșuri ale morții, care s-au petrecut imediat după ce prizonierii au ajuns în custodia japonezilor. În timpul deplasării spre lagăre s-au petrecut tragedii de neînchipuit, rezultate cu numeroși morți care nu au mai ajuns să fie înregistrați în lagăre. După capitularea din 16 februarie 1942, de la Singapore, cei mai mulți prizonieri britanici au fost deplasați în Peninsula Changi. Acolo se afla vestita închisoare-cazarmă Selarang, un complex vast și insalubru, ce avea să devină lagăr permanent pentru 20.000 prizonieri.
„Am mărșăluit de la Fort Chaning la Changi într-o stare deplorabilă – avea să-și amintească caporalul Alistar Urquhart – complet demoralizați și disperați la culme, pășeam anevoie, împunși cu baioneta. Pe cei care rămâneau în urmă japonezii îi supuneau unui tratament brutal. Nimeni nu se încumeta să sfideze și puțini își manifestau mândria. Ne simțeam învinși și călcați în picioare. Incertitudinea era lucrul cel mai rău. Ce se va întâmpla cu noi? Gândul acesta revenea într-una. Băieții erau la fel de înspăimântați ca și mine, dar nu arătau acest lucru, erau în stare de șoc.
Apoi, în timp ce mergeam pe drumul prăfuit, am dat cu ochii, pe neașteptate, de o priveliște oribilă: o pădure de capete retezate ale unor chinezi, înfipte în țăruși, pe ambele părți ale drumului. Trupurile mutilate ale acestor nenorociți zăceau în apropiere, iar capetele cu ochii dați pe spate, prezentau un spectacol de-a dreptul șocant. Mirosul grețos de carne în putrefacție ne sufoca. Râgâind și luptându-ne cu instinctul firesc de a vomita, am strigat la băieți să privească în jos. Tot restul drumului am întâlnit din loc în loc capete, în special de chinezi, înfipte în țepușe. Japonezii își folosiseră din plin săbiile de samurai și făcuseră cu ele un drum al infernului pentru a îngrozi și intimida. Fără îndoială tactica lor a avut succes”.
Sentimentul de degradare imposibil de exprimat
Dar nici după marș, oamenii nu au reușit să-și revină din șoc pentru că ajungând la destinație s-au lovit de realitatea dură a lagărelor japoneze. „Când am ajuns la Changi se lăsase întunericul și eram într-o stare foartă proastă – epuizați, dezhidratați, traumatizați. Clădirile armatei din peninsula Changi fuseseră proiectate să adăpostească 4000 de oameni, iar în primele zile de captivitate am fost peste 50.000. Lagărul, era deja plin până la refuz cu mii de prizonieri, iar cazarma era și ea supraaglomerată (…) Eram complet demoralizați și deprimați. Sentimentul de degradare era imposibil de exprimat în cuvinte, iar umilința plana asupra noastră ca un nor negru și greu. Nu existau toalete, te ușurai acolo unde te aflai. Japonezii încercuiseră perimetrul și țineau mitralierele îndreptate spre noi. Nu aveam nici o speranță. Să încerci să evadezi sau să organizezi o fugă în masă ar fi însemnat să provoci un dezastru. Lipsa hranei și condițiile îngrozitoare începeau să ne afecteze în mod serios pe toți” – povestea în continuare Alistar Urquhart, prizonier la japonezi.
Filipinezii omorâți la antrenamentul cu baioneta
După Bătălia pentru Filipine (decembrie 1941 – mai 1942), 76 mii de americani și filipinezi au fost încolonați în așa numitul „Marș al morții de la Bataan”. Cel puțin 6000 erau prea bolnavi sau grav răniți pentru a se putea deplasa. Deja murdari, flămânzi și epuizați după lupta prelungită, cu rații minime, 70.000 de oameni au fost împinși înainte într-un marș de o sută de kilometri către lagărul O’Donnell. Bătuți și deposedați de tot ce aveau, torturați prin sete și foame, împunși cu baionetele, prizonierii erau supuși deliberat la cruzimi de soldații japonezi dornici să se răzbune și să-i umilească. În zilele care au urmat, puține gărzi le-au permis să se odihnească la umbră sau să se întindă. Foarte mulți filipinezi au fost omorâți fără menajamente, unii fiind folosiți pentru antrenament cu baioneta. Un soldat american a văzut cum un compatriot slăbit a fost împins sub șenilele unui tanc. Blair Robinett spunea: „Acum știam, dacă avusesem vreodată îndoială până atunci, că ne așteptau vremuri grele”. Sergentul Charles Cook descrie scene în care prizonierii erau omorâți cu baioneta dacă încercau să bea apă. Sergentul Harold Feiner spunea: „Cădeai? Gata, erai mort.” Peste 3000 de prizonieri filipinezi au fost măcelăriți într-o râpă din apropierea râului Pantingan. Ucigașii lor au explicat că dacă garnizoana din care făceau parte victimele s-ar fi predat mai devreme, poate că ar fi avut parte de ceva mai multă clemență dar, în condițiile date, „am suferit pierderi grele așa că iertați-ne”. Se estimează că 1100 de americani și peste 5000 de filipinezi au pierit în cursul acestul marș.
Închiși în niște remorci ca niște cutii de fier
Ultimul petic de pământ filipinez ocupat de japonezi a fost insula Corregidor. În momentul în care insula a căzut în mâinile japonezilor, circa 13 mii de soldați americani și filipinezi au fost luați prizonieri, printre ei aflându-se și locotenent-comandorul Melvin McCoy, din marina SUA. Supraviețuitorii au fost trimiși în celebrul lagăr de prizonieri Cabanutuan, unde japonezii au continuat să-i torturze să-i înfometeze și să-i ucidă pe prizonieri. Lagărul se afla așezat la 120 km nord de Manila. Înconjurat de terenuri agricole, avea forma unui lung dreptunghi, cu laturile de 500 și respeciv 700 de metri, pe una din laturi se afla un drum care ducea spre orașul Cabanatuan iar pe celelalte se întindeau câmpuri neîngrijite.
Primul grup de prizonieri a ajuns acolo după capitularea de la Corregidor, în mai 1942. Pe 27 mai, după trei săptămâni în care prizonierii au fost folosiți în mod brutal la tot felul de construcții, japonezii au decis în sfârșit să-i transporte în lagăr. „Era obiceiul lor ca atunci când trebuiau mutați, prizonierii să aștepte până când vremea devenea toridă, după care înghesuiau câte cinci sute dintre noi în niște remorci închise ca niște cutii de fier – își amintea maiorul Stephen Mellnik, din artileria de coastă a SUA, care spune în continuare: „Erau sute de oameni în fiecare mașină, care nu puteau să se așeze sub nici o formă. Mașinile mergeau atât de aproape una de alta încât nu lăsau deloc aerul să circule. Și cu soarele care încingea acoperișul metalic, interiorul mașinii era un cuptor. Și nu aveam deloc apă sau posibilitatea să ne facem nevoile”. Prizonierii au făcut ultima parte a călătoriei pe jos. „Când soarele tocmai ajungea la zenit, ne-am început marșul nostru de 20 de kilometri spre lagăr”, scrie Mellnik. „Niciunul dintre noi nu avea o condiție fizică potrivită pentru așa ceva. Timp de 5 luni am fost sub asediu la Corregidor, cu nervii întinși la maximum. Iar în timpul celor trei săptămâni de captivitate nu primiserăm de la japonezi nici o singură masă decentă”.
Filipineză torturat și omorâtă pentru bunăvoință
În timpul acestui marș, dar și al celui de la Bataan, americanii s-au bucurat de toată bunăvoința filipinezilor civili: „Trecând pe lângă cartierele sau satele filipineze în timpul marșului locuitorii păreau dornici să ne ajute”, spune tot Mellnik.
„Copiii veneau la noi și ne dădeau bulgări de orez fiert, cu toate că japonezii îi loveau fără milă pe cei pe care îi prindeau. Japonezii au ucis cu brutalitate mulți civili care au ajutat prizonierii. O femeie tânără, probabil că avea în jur de 20 de ani, a fost prinsă când se ascundea în iarbă. Ofițerul de la comanda patrulei japoneze, care a descoperit-o, i-a rupt toate hainele, în timp ce doi soldați o țineau (…) Ofițerul i-a tăiat sânii cu sabia și i-a spântecat pântecul. Soldații au ținut-o tot timpul cât ofițerul i-a făcut asta.”
Domnule, ne vor trata ca pe niște oameni?
Pentru a preveni evadările, japonezii au luat măsuri încercuind lagărul cu sârmă ghimpată și au fost construite turnuri de supraveghere, după care au organizat prizonierii în grupuri de 10, avertizându-i că dacă evadează unul din grup, toți ceilalți aveau să fie uciși. Curtea închisorii era împărțită de-a curmezișul în trei secțiuni, fiecare dintre ele măsurând în jur de 210 m lățime. În fiecare secțiune se înghesuiau în jur de 2000 de prizonieri americani, majoritatea ofițeri și câțiva recruți cazați în câteva barăci.
Sosirea supraviețuitorilor „Marșului morții” de la Bataan avea să-i impresioneze teribil pe prizonierii deja cazați la Cabanatuan. Melnik a fost îngrozit să descopere în primul camion un deținut ce i-a fost sub comandă: „S-a apropiat clătinându-se de mine și, abia reușind să se țină de umerii mei, cu niște degete schelatice, în timp ce plângea cu sughițuri m-a întrebat: „Domnule cum e aici – ne vor trata ca pe niște oameni”? Prizonierii de la Bataan, care aveau o lună de prizonierat mai mult, aveau ochii căscați, erau sfrijiți, iar hainele de pe ei erau făcute ferfeniță”.
Hrana interzisă!
Dar se putea și mai rău decât atât și aceasta s-a întâmplat în „Marșul morții de la Sandakan”, care a ajuns să simbolizeze adevărata oroare trăită de prizonierii aliați aflați în mâinile japonezilor. Până spre sfârșitul războiului, soarta prizonierilor din cele trei lagăre de la Sandakan a fost legată de necesitatea ca pista aeriană să continue să funcționeze. La început, condițiile erau suportabile și în primul an au murit doar șase prizonieri, dar, pe măsură ce ofensiva aliată se întețea, rațiile de hrană au devenit tot mai mici. În decembrie 1944, rațiile de mâncare s-au micșorat la 140-200 gr. pe zi, iar numărul morților a ajuns la 885. Pista aeriană a fost continuu bombardată până a fost de nefolosit, așa că nici prezența prizonierilor nu mai era necesară, prin urmare s-a hotărât să fie transferați la orășelul Ranau, mai ales că rata mortalității în rândul prizonierilor, a început să urce vertiginos pe măsură ce prizonierii răvășiți de malarie, dizenterie și beri-beri deveneau grav subnutriți și începeau să moară tot mai mulți de lipsa oricărei forme de îngrijire medicală. Comandantul Hoshijima le-a ordonat oamenilor săi să înceteze pur și simplu să-i mai hrănească cu începere din ianuarie 1945.
Prizonierii care cădeau erau împușcați
Japonezii știau că o mare parte dintre prizonieri aveau să moară pe drumul de 260 km prin jungă, mlaștini, traversând munți înalți, în condiții de boală și rații insuficiente. Ceea ce au pus la cale comandanții japonezi avea să devină una dintre cele mai îngrozitoare crime împotriva prizonierilor de război. Prizonierii care cădeau din picioare erau împușcați sau uciși cu baioneta de către soldații japonezi din plutoanele speciale de execuție, instruiți să acționeze cu maximă severitate. Într-un document datând din 11 martie 1945 se spune că „locul lagărului va fi schimbat pe cât posibil și nu vom lăsa prizonierii să cadă în mâinile dușmanului, până ce nu vom obține ceva rezultate de la aceștia”. Documentul mai precizează însă că, în timpul deplasării prizonierilor, „se vor lua măsuri de urgență împotriva acelora cu atitudini rebele; să sperăm că nimic nu se va întâmpla, prin luarea unor măsuri adecvate situației”
Nu se făcea nici un efort pentru a îngropa morții!
Primul detașament mare de prizonieri care a plecat din Sandakan și a mărșăluit între 29 ianuarie – 6 februarie 1945, număra 455 australieni. Cei mai mulți dintre ei erau desculți, încălțările fiind de mult făcute praf, în timp ce gardienii aveau pelerine de ploaie. Vremea era oribilă, iar ploaia grea transformase o bună parte de drum într-o mlaștină noroioasă și alunecoasă.
„Când ne aflam la aproximativ o săptămână de Ranau a trebuit să traversăm un munte mare” – își amintea soldatul Botterill – „și cum ne deplasam noi, doi australieni, soldatul Humphries și un caporal al cărui nume îmi scapă, s-au prăbușit. Sufereau de beri-beri, malarie și dizenterie și pur și simplu nu mai puteau înainta. Un soldat japonez l-a împușcat pe caporal iar un sergent pe Humphries (…) Pe măsură ce înaintam, prizonierii se prăbușeau tot mai mulți la pământ, prea slăbiți ca să mai continue”, își mai amintea Botterill. „După ce mergeam o bucată de drum auzeam împușcături și oameni țipând. Nu se făcea nici cel mai mic efort ca să-i îngroape pe morți. Japonezii îi târau între 5-15 metri înafara drumului și fie îi împușcau, fie îi omorau cu baioneta, în funcție de starea prizonierului”.
Dintre cei 455 plecați din lagăr la începutul marșului au ajuns la Ranau 241 prizonieri. La sfârșitul lunii, încă 89 prizonieri aveau să moară la Ranau iar alți 21 aveau să moară în timp ce cărau saci cu orez. Din 131 supraviețuitori din Ranau doar șase aveau să trăiască până la 26 iunie 1945, când lagărul a fost preluat de aliați. În aprilie, japonezii au decis să transfere alți prizonieri „apți” la Renau. Prizonierii care au participat la cel de al doilea marș au ajuns la Renau în 26 de zile. Din 530 câți au pornit la drum doar 183 au ajuns în viață.
Ultimii supraviețuitori au fost împușcați
În acest timp, printre ruinele fumegânde ale lagărelor de la Sandakan japonezii mai dețineau 288 de prizonieri în iulie 1945, lipsiți de adăpost împotriva soarelui și a ploilor reci ca gheața. La mijlocul lunii, comandantul lagărului a primit ordin să-i transfere pe toți prizonierii rămași, într-un marș forțat. Majoritatea erau atât de bolnavi și scheletici încât ar fi trebuit să fie lăsați pe loc. Dar, 75 dintre cei mai puternici au fost încolonați și obligați să mărșăluiască în al treilea marș al morții către Ranau. Niciunul nu a ajuns mai departe de 60 kilometri după care s-au prăbușit, executați apoi de gardienii japonezi. La 13 august, japonezii i-au adunat pe cei 23 prizonieri rămași la Sandakan și i-au dus pe un aerodrom abandonat din apropiere. Căpitanul Takuo Takakuwa i-a ordonat sergentului major Hisao Murozumi să se descotorosească de ei iar Murozumi și oamenii săi i-au executat pe toți cu plutonul de execuție. Pe 27 august, ultimii 40 supraviețuitori de la Ranau au fost împușcați. În total dintre cei 2776 de prizonieri de război australieni și britanici care au fost aduși la Sandakan, în trei lagăre mari pentru a munci ca sclavi, doar 6 australieni au supraviețuit, ceea ce face ca marșurile morții din Sandakan să se constitue în una dintre cele mai cumplite crime de război comise de japonezi. Pentru crimele de război de acolo au fost condamnați la moarte și executați cpt. Takaguwa, spânzurat odată cu Hoshijima și cpt. Genzo Watanabe.
Claustrofobie și disperare
Un drum teribil de greu, presărat cu numeroase obstacole, plin de suferințe și abuzuri criminale au făcut prizonierii de la Changi (Selarang) – Singapore în lungul peninsulei Malaya până în Tailanda, la granița cu Birmania. Călătoria de 1500 de kilometri s-a făcut în cea mai mare parte cu trenul, prizonierii fiind înghesuiți în vagoane container de 6 pe 3 m., de tablă subțire. Vagoanele erau mici și aveau uși glisante și în ele erau înghesuiți 35-40 de oameni:
„Era o înghesuială incredibilă, neavând unde să te așezi. Japonezii țipau la noi și ne împungeau cu baioneta. Practic trebuia să respirăm toți odată ca să se poată închide ușile”. În acele vagpoane prizonierii au suferit timp de cinci zile de căldură, foame și sete.„Căldura era cumplită. Deshidratarea care s-a instalat destul de repede s-a combinat cu malaria de care sufeream deja și am început să mă simt foarte rău. La disperarea și deprimarea mea s-a adăugat claustrofobia. Parcă eram îngropat de viu. (…) Japonezii dădeau la scurtele opriri câte o cană cu apă și o porție de orez” – s-a confesat Alistar Urquhart.
Încurajare cu lovituri de bambus!
De la Ban Pong, oraș din Thailanda, prizonierii au făcut deplasarea pe jos, până la șantierul unde trebuia să se construiască calea ferată de 415 kilometri care să lege Thailanda de Birmania. Aproximativ 600 de prizonieri au pornit în acest marș al morții, unde mulți își vor găsi sfârșitul.
„La lumina strălucitoare a lunii am pătruns în jungla virgină pe o cărare recent tăiată, înconjurați de roiuri dese de țânțari. Probabil că japonezii pregătiseră cărarea pentru noi în prealabil, dar aceasta avea numai 1,5 m lățime și, de cele mai multe ori, soldații din frunte trebuia să taie cu maceta vegetația încâlcită. Alți gardieni duceau făclii de bambus care luminau calea și aruncau umbre stranii în coronament. Mergeam în rânduri de câte trei, cu gardienii în față și între noi, la anumite intervale. Gardienii mergeau și pe lături, încurajându-ne cu lovituri de bambus și cu împunsături de baionetă. Dacă cineva cădea lângă cale, dacă se împiedica și cădea era bătut. Loviurile erau date cu repeziciune și la întâmplare, fiind imposibil să te aperi de ele”.
După șase zile, și după ce au străbătut 160 de kilometri prizonierii au ajuns la destinație, tot în junglă, unde și-au construit colibe în care intrau câte 40 de oameni. Acesta a constituit ceea ce se va chema lagărul Kanyu I. În lunile următoare, mii de alți prizonieri vor urmat același traseu iar jungla va secera alte sute de prizonieri. Lagărele japoneze au devenit astfel adevărate lagăre ale morții.
Tragedii rezultate cu numeroși morți s-au petrecut și în timpul transportului prizonierilor cu nave marine. Dar despre aceasta în reportajul următor.
Foto: The Times
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
