Astăzi se împlinesc 180 de ani de la nașterea lui Paul Verlaine, la Metz, în Lorraine, la 30 martie 1844, dintr-o mamă care se trăgea dintr-o familie de fermieri din Artois şi un tată ofițer, fost combatant în campaniile napoleoniene ce provenea dintr-o veche familie din Ardennes.
A avut o copilărie fericită, vegheat de o mamă tandră şi iubitoare care va rămâne alături de el, sprijinindu-l în ciuda neplăcerilor pricinuite de caracterul violent şi comportamentul schimbător. La vârsta de şapte ani, Paul ajunge la Paris cu familia sa şi frecventează cursurile unui colegiu, ca elev intern, iar apoi va intra la liceul Condorcet. Chiar dacă a fost un elev mediocru, îşi ia bacalaureatul în litere cu distincţie, în august 1862. Începe să scrie versuri remarcabile încă din liceu, cu ecouri din Victor Hugo şi Charles Baudelaire. În această perioadă, a prieteniilor „speciale” este ocrotit cu afecţiune de verişoara sa Élisa, o fiinţă cultivată şi conştientă de talentul precoce al lui Verlaine. După ce frecventează un an cursurile Facultăţii de Drept, se angajează funcţionar la prefectură, apoi la Primăria Parisului unde rămâne până în timpul Comunei din 1871.
Debutul său literar, cu un sonet satiric, Monsieur Prudhomme, are loc în august 1863 în Revue du Progrès. La 22 de ani publică Poèmes saturniens (1866 – 491 de exemplare), un volum primit favorabil de critică şi de public, dar o pierde pe verişoara Éliza, inspiratoarea multor versuri, care lasă un gol în sufletul tânărului poet. Marcat de suferinţă, îşi caută uitarea în alcool şi duce o viaţă dezordonată. În această perioadă ia parte la întrunirile şcolii parnasiene de poezie din salonul lui Leconte de Lisle şi împreună cu câţiva prieteni, între care şi Francois Coppée, formează grupul de poeţi de la Hôtel de Ville. După publicarea, în 1869 a volumului Fêtes Galantes (350 de exemplare), o cunoaşte pe Mathilde, tânăra de 16 ani cu care se logodeşte, ea devenind inspiratoarea unor poeme din volumul următor, La Bonne Chanson (1870 – 590 de exemplare).
În 1871 Verlaine ia parte la acţiunile Comunei din Paris şi aderă la ideile acesteia. În septembrie, într-o perioadă de declin, apare în viaţa sa Arthur Rimbaud, un „Satan adolescent” de care se lasă sedus şi împreună cu care pleacă în Belgia şi apoi în Anglia. La Bruxelles, într-un acces de furie Verlaine îşi răneşte prietenul la braţ cu un foc de revolver. Este arestat şi închis, prilej cu care scrie câteva poeme, influenţate de Rimbaud. Cu ajutorul fidelului său prieten Edmond Lepelletier publică în martie 1874 Romances sans paroles, în 600 de exemplare, volum pregătit anterior. La ieşirea din închisoare hotăreşte să plece în Anglia pentru a preda franceza şi reuşeşte să revină la o viaţă normală.
Volumul de versuri Sagesse, pregătit îndelung şi tipărit în 1880 este socotit vârful creaţiei sale. Aici sunt incluse poemele scrise în timpul detenţiei, pe vremea crizei mistice care l-a traversat după aventura cu Rimbaud. E un moment al căinţei şi al revenirii la bunul simţ. „Sentimentul slăbiciunii şi al amintirii căderilor sale l-au condus la elaborarea acestei lucrări care e primul act de credinţă publică după o lungă tăcere literară”, declară autorul în prefaţă. El îşi propune să o rupă cu rătăcirile trecutului şi doreşte să-şi răscumpere greşelile. Nu numai că reneagă aventura cu Rimbaud, ci promite să-şi dedice arta unui „Dumnezeu al păcii, al bucuriei şi al fericirii”. Totuşi şi în acest volum umbrele trecutului şi ispitele îi dau târcoale atenuând zbuciumul sufletesc al omului care încearcă să se smulgă din viciu. Expresia acestor nelinişti îl fac cu atât mai uman iar virtuozitatea contrastelor capătă glas în vraja inegalabilă a versurilor.
Eşuează în încercarea de a se apropia de grupul parnasian şi are o nouă cădere după moartea lui Lucien Létinois, un tânăr considerat un fel de fiu adoptiv al poetului. Revenit la Paris îşi înmulţeşte întâlnirile scandaloase cu boema. Mizeria nu îl împiedică să publice în 1885 Jadis et naguère (500 de exemplare), iar după moartea mamei rămâne fără sprijin. Cu toate acestea cunoaşte, târziu, gloria literară fiind recunoscut drept şeful şcolii decadenţilor de pe malul stâng al Senei, în timp ce Mallarmé este conducătorul grupului simbolist. Începe declinul fizic al poetului, cu lungi internări la spital, datorate ulceraţiilor de la picioare şi reumatismului.
Îi apar alte volume, Amour (1888), Parallèlement (1889, 600 de exemplare), Dédicaces (1890, 350 de exemplare) închinat maeştrilor şi prietenilor săi, apoi Bonheur, în 1891. Începând cu acest an viaţa sa se degradează treptat ajungând să-şi împartă puţinele câştiguri cu două prostituate, într-o mansardă sărăcăcioasă din Cartierul Latin. În 1894 este ales Prinţ al Poeţilor şi se bucură de admiraţia tinerilor poeţi, dar boala şi lipsurile îl răpun. Moare la mai puţin de 52 de ani şi este condus pe ultimul drum, cu funeralii solemne, de mii de admiratori şi prieteni. Personalitatea şi opera sa sunt invocate în faţa mormântului din cimitirul Batignolles de apropiaţii săi, Coppée, Mallarmé, Barrès, Kahn, Mendès şi Moréas.
Reproducem cu acest prilej câteva dintre poeziile sale, traduse din limba franceză de scriitorul Gheorghe Mocuța:
DUPĂ TREI ANI
După ce-am tras zăvorul portiței ce se bate,
Făcui o plimbare prin mica grădină
Atinsă-n dimineață de-a soarelui lumină,
Ce florile brodează cu umezi nestemate.
Totu-i la fel. Văzui umilul umbrar
Cu scaune-mpletite și sălbatica vie…
Havuzul curge-același cu șoapta argintie
Și bătrân își tot scutură plânsul amar.
Trandafirii zvâcnesc ca-nainte, iar crinii
Cu orgoliu se leagănă-n vântul grădinii,
Cunosc și ciocârlia ce-i pradă disperării.
Chiar și pe Velleda am găsit-o-n picioare,
Al cărei ghips se-mprăștie la capătul cărării
Subțire-ntr-a ierbilor searbădă boare.
VISUL MEU DE TAINĂ
Visez adesea tainic și cu un tâlc adânc,
O, necunoscută-i, i-s drag și mi-e dragă,
Și nu e aceeași, nici floare, nici fragă,
Nu e nici aievea s-o sting și s-o frâng,
Căci ea mă-nțelege și-n suflet citește,
Așa cum școlarul rezolvă problema,
Prin ea-naltul frunții învinge dilema,
Cu lacrimi în ochi fierbințeli răcorește.
O fi brună sau blondă, roșcată?
N-am știre. Numele-i este fără de pată,
Precum prigoniților Viața-i suavă.
La ochii-i de statuie privesc fără rost,
Iar vocea depărtată și calmă e și gravă
Și seamănă celora ce foarte dragi ne-au fost.
ASFINȚIT DE SORI
Varsă pe câmpie
Obosiții zori
O melancolie
De-asfințit de sori.
Leagăn ești, tristețe,
Dulcilor viori,
Suflete, răzlețe,
La apus de sori.
Și stranii vise
Ca niște sori
Pe plajă-ntinse,
Născuți în nori,
Răzbat distinse,
Răzbat, asemeni
Sorilor gemeni
Pe plaje-ntinse.
CÂNTEC DE TOAMNĂ
Suspine lungi
De viori dulci
Toamna-nfior.
Inima mea
Să plângă-ar vrea
De-același dor.
M-ai sufocat
Cu-al tău tic-tac,
Ceas nătâng
Îmi amintești
De ani regești
Și tot plâng.
Și m-am tot dus
Înspre apus,
Să mă poarte
Vântul, răul,
Jos în hăul
Frunzei moarte.
1 comentariu. Lasă unul nou
O excelentă și binevenită postare menită a readuce în sensibilitatea noastră pe unul dintre ceimai rafinați oameni
de litere francezi – PAUL VERLAINE ! Felicitări!