Adică, e şocant ce văd zilele astea. Mi se strepezeşte creierul subţire. Pot înţelege luptă politică, pot înţelege înjunghieri rituale şi dat la gioale, am făcut şi eu de astea, am făcut parte din găşti ciudate, însă nivelul acesta de… nici nu-i pot spune ură, sau ranchiună, sau ipocrizie, le adun pe toate trei şi le înmulţesc cu şase sute şaizeci şi şase. Şi-mi dă cu virgulă.
Pentru că, oricât de mult ar displace acest lucru unora, PSD a câştigat. La scor. Ca urmare, şeful partidului poate să îşi impună linia, programul şi echipa. Aşa e normal în orice democraţie. Nu şi la noi, şi mai ales, nu când e vorba de PSD. Aici se schimbă. Să fim clar înţeleşi, nu mă omor după Dragnea. Istoria ne arată că, virgulă, caucazienii cu mustaţă nu sunt exemple de democraţie. Iosif, Adolf sau Saddam sunt doar câteva exemple. Dar, în cazul acesta, Dragnea a lucrat nu numai în litera jocului, ci chiar în spiritul său. Aia nu înseamnă că trebuie automat să avem încredere în el, gânduri ascunse au toţi, agende enigmatice există oriunde. Dar parcă nu s-a făcut atât de mult caz în momentul în care Băsescu îşi depăşea în mod grobian atribuţiile de şef de stat, aşa zis echidistant, şi-şi punea bobocul, adică Bocul, să fie o marionetă penibilă. E absolut normal să-ţi pui oamenii tăi, mai ales când câştigi alegerile, repet, la scor. Şi e absolut normal ca acei oameni să urmeze programul de guvernare al partidului care-i pune pe funcţii.
Ce mi se pare de-a dreptul penibil însă, e încercarea lui Iohannis de a ne arăta cât de mare preşedinte e el. Nu încercarea e deranjantă, e oarecum normal să încerci să arăţi că eşti posesor de gonade, ci modul în care continuă să se dea în stambă. De la tăcerea chivuţei enervate, la rânjetul de copil urât care tocmai s-a pişat într-o piscină publică, duminică după amiaza. Cu texte de cacao fără lapte, de-alea de sindrom „dă mutter cu biciu-n mine”, neamţul se dă constănţean, şi nu îi iese. Pentru că, în timp ce Băse trăgea pentru americani, dar în primul rând pentru el, germanicul trage doar pentru corporaţii multinaţionale, cu zelul unui chelner devenit şef de sală fără ştirea lui. E o anume tristeţe în povestea asta, ar trebui să existe și o explicaţie,dar nu e, şi nu e cazul. Omul atâta poate, toate aerele astea sunt doar vânturi expirate, băşini cu naftalină. Penibil.
Iar toată degringolada asta de lătrăi, parte a noii opoziţii, mi se pare absolut abjectă. Modul absolut câinesc de a murdări tot ce nu face parte din zona de interese a acestor entităţi aproape umane, că nu-i poţi spune dreaptă, îmi aminteşte de exemplul trist al pdesereilor de la începutul anilor 90, dar şi de fanatismul unor ţărănişti din aceeaşi perioadă. Continuând cu peremiştii, cu unii pedelişti, adăugând şi nişte pepededei, ajungem iaca la culmea actuală a abjecţiei, şi anume o dreaptă care nu reprezintă decât interesele coloşilor străini şi ale infecţiei numite sistemul bancar.
E un nou moment de ipocrizie generalizată, iar asta îmi trimite deja furnicături către hipotalamus. Şi uite, tocmai de aia, mă sictiresc şi mai abitir, şi nici nu mai sunt în stare să mă satur de ei, ci e mai mult, e saţietatea aia de după sărbători, împinsă dincolo de greaţă. Dincolo de penibil, dincolo de abject, în zona antibioticelor pentru cai. Armăsari adevăraţi, nu gloabele astea.
