Mai nou – zi tu cum îi zice la sindromul ăsta nativ-dobândit, că mie-mi dă pe-afară – visez subiecte inexistente. Știri imposibile. Documentez evenimente improbabile. Joc șah pe nivelul 10 – Oniric – cu calculatorul (și-o iau în freză cu grație). Redactez în starea aia dintre somn obosit și luciditate involuntar indusă texte lungi și hiperdocumen(sanchi)tate de zici că lucrez pentru inamicii realității în timp ce dorm.
Unele sunt de-a dreptul coșmaruri – ghinionul acestora fiind că n-au nicio valoare, pentru că sunt ultrasubiective (ceea ce se sustrage oricărui interes). Mă trezesc să mănânc ceva dulce, mă duc la baie să mă uit în oglindă, scanez luminile nocturne ale străzii ca să întrerup oribilul lanț al coincidențelor nefortuite.
Altele, însă, merită memorate. Bifate ca experiențe imposibile ale unor realități nepetrecute – dar cine nu știe ce pas mic e între realitate și imaginație? Cine n-a marcat, măcar de câteva ori în viața lui, depășirea de nivel pe care ficțiunea pură a injectat-o banalității cotidiene?…
Cum ar fi ăsta (?)
Se făcea că aveam un spital nou… născut peste noapte, așa… fără studii de fezabilitate, fără ședințe de consiliu și conferințe de presă, fără absolut niciun aranjament de underguound măcar tușit pe surse, fără dezbatere publică și fără protocol. Pur și simplu ne-am trezit cu ditamai spitalul în plin centru orașului de ieri pe astăzi: un spital gen ăla din Zbor deasupra unui cuib de cuci… dar mai adaptat feng-shuiului anilor ăstora… frizând demența de postmodern ce e și, înainte de orice, pozitiv.
Cică un mecena a cumpărat spațiul cu pricina – vreo 250 de metri pătrați elegant compartimentați -, l-a renovat ca pentru un cazinou de lux unde joci direct cu destinul, cu separeuri și mese opulente, de la antic la baroc și de la cubist la minimalist, cu mașinării electronice complicate ce desăvârșeau holograme „la antonomază” și modificau temperatura de la minus la plus 40 de grade, proiectoare ascunse care te transpuneau în peisajul dorit, muzici pe care le auzeai doar tu, fotolii care se transformau mecanic, la o simplă apăsare de buton, în paturi gata pregătite de orice, toate cărțile scanate, toate ecranizările, toate poveștile Șeherezadei și toate enciclopediile pe stickuri care se pot fuma ca să le-nțelegi perfect de la prima lectură.
În seara inaugurării, mecena a donat spațiul către comunitate cu destinația expresă de spital. Presa a aflat despre asta pentru că la inaugurare a fost invitat cineva care trebuia să tacă.
Am „scris” în minte tot subiectul. L-am conceput ca pe un interviu „spart” cu Mecena însuși, l-am „redactat” de la șapou la concluzie cu lux de amănunte, cu trimiteri, linkuri, note de subsol, fotografii din toate unghiurile, foto-colaj în photoshop ca poză reprezentativă, i-am dat un titlu scurt și accesibil „Avem un spital nou, născut peste noapte”, am bifat „Front 1” și am așteptat să se facă dimineață.
În postfața tripului mă uitam cum creștea traficul la „Avem un spital nou, născut peste noapte” și eram bucuros că lumea se bucură că avem un spital nou… ca și cel din Zbor deasupra unui cuib de cuci, dar adaptat feng-shuiului anilor ăstora… sincer mă bucuram… chiar dacă presimțeam, în coda reveriei… că nici vorbă: maxim or venit cele 112 paturi la TBC-ul nou… or mai arestat un psihiatru sau s-o prăbușit un perete la vechea Maternitate.
Da zi tu că n-ar fi fain să avem în centrul Aradului un spital ca ăla din Zbor deasupra unui cuib de cuci!…
2 comentarii. Leave new
Spun unii că visele se împlinesc dacă visezi în continuare și după ce te-ai trezit din noapte, apoi sigur acel frumos spital din celebrul film ,zbor deasupra unui cuib de cuci ,va fi și în Arad într-o zi. Nu de alta dar locatarii lui (nu pacienți) vor fi mulți,multe personaje celebre ale frumoasei urbe Arad !
Exact la personaje ma gandeam adineaori…:)