„Am considerat că suntem datori să îi ținem minte pe cei care au avut grijă de cultura noastră.”
Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția” din Șiria
Tot ceea ce există are o poveste: a nașterii sale, a devenirii sale, a dispariției sale. Un om, o carte, o construcție, o operă de artă, un oraș sunt forme de existență despre care se poate povesti. Fiecare poveste e interesantă, fascinantă în felul ei.
Fiindcă urma să scriu despre Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția” din Șiria, despre cum a luat el ființă, intru pe pagina web a acestei instituții. Sintagmele de genul „muzeul….a luat ființă”, „spațiul a fost găsit” m-au intrigat întotdeauna. A luat ființă singur? Ei, nu, se pomenește totuși de niște „tineri intelectuali”. Dar nu se spune nimic despre cine a găsit spațiul. Sigur că, până la urmă, o formă de existență e mai importantă decât povestea nașterii ei. Faptul că acest muzeu există e important în sine. Forma impersonală a verbului e scuzabilă din acest punct de vedere. Dar tot ce s-a făcut, în plan social, de la știință, la artă, la tehnologie, s-a făcut prin oameni. Fără subiectul care le-a produs ele, toate acestea, nu și-ar fi găsit intrarea în lume.
De aceea cred că numele celui care a înființat acest muzeu, atât de important pentru cultura locală și națională, merită măcar menționat și povestea lui (a muzeului) trebuie spusă. Am realizat această mare lipsă abia atunci când am participat nu demult la evenimentul dublei comemorări: a celor 175 de ani de la nașterea scriitorului român și a șase luni de la trecerea în neființă a celui care a considerat necesar să pună bazele muzeului ce poartă numele prozatorului.
De ce este atât de important acest lucru? Pentru că alte țări (să nu mai vorbim despre cele care nu au efectiv o istorie sau au o istorie de doar câteva sute de ani) știu să-și valorifice trecutul, fac din fiecare piatră mai însemnată un muzeu, din fiecare om care a marcat, fie și printr-un gest mărunt, cultura locală – o personalitate. Noi, românii, deși avem valori (am avut în trecut, și avem și în prezent – îmi vin în minte imediat elevii români olimpici la nivel internațional, care mai apoi pleacă din țară) nu le știm respecta. Orgliul nostru individual este atât de mare încât nu suportă concurența. Sau, dacă recunoaștem valoarea altuia, o facem pentru propria glorie (cum zicea Eminescu în Scrisoarea I: la moartea geniului vorbește vreun mititel: „Nu slăvidu-te pe tine… lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră…”).
Am ascultat atunci, în contextul dublei comemorări, în premieră, povestea nașterii muzeului, spusă cu simplitate, fără emfază, dar cu mare emoție, de fiica profesorului Virgil Vintilescu, doamna conf. univ. dr. Liana Ștefan, de la Facultatatea de Economie și Administrare a Afacerilor din cadul Universității de Vest din Timișoara.
Și fiindcă încă de atunci am realizat că această poveste nu trebuie doar spusă, ci trebuie să intre în cultura locală (așa cum anumite întâmplări povestite de țărani devin legende care stârnesc interesul și aduc mult farmec unui spațiu rural), am rugat-o pe doamna profesor să reia povestea despre cum s-a născut acest muzeu, pentru a fi cunoscută și dusă mai departe.
Redăm mai jos această relatare:
Demult, cam cu un secol în urmă, a fost o vreme când oamenii credeau că visele lor pot deveni realitate fără prea mulți bani, dar cu mult efort, entuziasm și dăruire. Abia trecuseră vreo zece ani de la război și majoritatea românilor erau săraci, dar se străduiau să refacă tot ce oribila conflagrație năruise, să ducă o viață normală în care cultura să ocupe un loc important, să își hrănească sufletele cu tot ce e bun și frumos ca să uite treptat de vremurile cumplite.
La Șiria, în județul Arad, au sosit la 1septembrie 1956 doi tineri profesori, proaspeți absolvenți ai Universității Babeș-Bolyai din Cluj, împreună cu fetița lor care avea mai puțin de o lună. Au primit o locuință modestă lângă școala din sat și s-au pus pe treabă.
Profesorul Virgil Vintilescu cunoștea foarte bine opera lui Ioan Slavici, pentru că în studenție scrisese câteva lucrări despre nuvelele lui. A găsit în sat o placă memorială pe o casă pe care scria că acolo s-a născut Ioan Slavici și cam atât despre prozatorul șirian. Mai mult, sătenii șopteau că, de fapt, casa lui fusese demolată și că placa era pusă pe o casă care semăna cu aceea.
În schimb, pe dealul din centrul comunei, trona impunătorul conac al familiei Bohuș transformat de președintele GAC (Gospodărie Agricolă Colectivă) din acea vreme în depozit pentru cereale și în grajd. Conacul a fost al familiei Bohuş, baroni de origine slovacă şi întrutotul devotaţi habsburgilor. Acolo au semnat ungurii capitularea lor în 1849, în faţa armatei ruseşti condusă de generalul Paschievici. Prin 1866-1868, Slavici venea adesea la castel, şi-l vizita pe fiul baronesei pe care-l şi ajuta la învăţătură.
Profesorul Vintilescu a considerat că ar fi locul cel mai potrivit pentru muzeul dedicat lui Slavici. Și așa a început lupta cu toți și cu toate pentru a-și împlini visul. Soția sa, Doina Vintilescu, mai realistă și mai pragmatică, s-a speriat la început. Mai apoi, după ce soțul ei a obținut toate aprobările de la conducerea raionului Arad, a hotărât să îl ajute.
După luni de zile de insistență pe lângă președintele GAC, a reușit să mute grajdurile undeva mai sus, pe deal și să elibereze clădirea conacului. A promis că îl va curăța și renova cu oamenii din sat. Șirienii, bucuroși că vor putea avea un muzeu în satul lor, s-au apucat de treabă cu mult entuziasm sub îndrumarea profesorului Vintilescu.
Au fost mai bine de doi ani de eforturi susținute pentru ca, în cele din urmă, muzeul să se deschidă. Sigur că era nevoie de bani, dar atunci când îți dorești ceva cu adevărat, soluțiile vin de la sine. Învățătorul Alexandru Burticală a înființat un cor și în câteva săptămâni aveau deja un repertoriu serios. Ca să poată da un spectacol adevărat care să dureze mai mult de o oră, Doina Vintilescu a înființat o formație de dansuri populare. Corul și ansamblul folcloric făceau turnee prin satele din regiunea Banat și banii astfel strânși erau folosiți pentru achizițonarea de exponate de la urmașii lui Slavici și pentru lucrările de amenajare și întreținere a clădirii.
După nenumărate drumuri la București și negocieri nesfârșite cu fiii și fiicele lui Ioan Slavici, profesorul a reușit să achiziționeze mobilier, obiecte personale și manuscrise care au aparținut scriitorului. Au fost zile în care familia Vintilescu nu mai avea bani de pâine, dar profesorul se întorcea triumfător de la București cu obiecte sau manuscrise ale lui Slavici. Șirienii îi ajutau mai ales cu alimente și așa reușeau să se descurce.
Muzeul a fost inaugurat în ianuarie 1959. Profesorul, doctorand la București, a dat concurs și a devenit asistent la Universitatea din Timișoara. Distanțarea fizică și multiplele preocupări universitare ale tatălui meu, dar și ale mamei mele, au determinat în timp o relativă înstrăinare până la o aproape completă uitare. Treptat, cu excepția câtorva șirieni care îi fuseseră alături în eforturile făcute, oamenii i-au uitat pe profesorul Vintilescu și familia lui în asemenea măsură încât nu-i mai invitau la evenimentele organizate în memoria lui Ioan Slavici.
După decesul recent al tatălui meu, la propunerea doamnei curator Laura Moț, am donat fotografii, manuscrise, obiecte personale pentru amenajarea unor vitrine în memoria lui. Am considerat că suntem datori să îi ținem minte pe cei care au avut grijă de cultura noastră, care au respectat trecutul poporului român și s-au străduit să alunge uitarea. Consider că ei sunt un bun exemplu de entuziasm și dăruire pentru noi toți.
Foto: poze și documente donate muzeului (arhiva familiei Vintilescu)
Dintre cărțile publicate se remarcă cele dedicate scriitorului ardelean: „Ioan Slavici. Idila slaviciană”, „Ioan Slavici. Evaluări critice”. Ultima perioadă a activității este dedicată redactării celor 5 volume din „Istoria literaturii române”.
sursa: https://www.librarie.net/
Sperăm că, pe lângă documentele donate de familia Vintilescu, această poveste, precum și câteva rânduri despre omul și profesorul Virgil Vintilescu își vor găsi locul undeva, într-un colț al acestui muzeu.
Prof. univ. dr. Virgil Vintilescu
S-a născut la data de 24 octombrie 1932 la Lupoaia, jud. Gorj, într-o familie modestă, unde, în clasele primare și gimnaziale, trebuia să împace învățatul cu muncile câmpului. Mai apoi urmează cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, avându-i ca profesori pe Iosif Pârvan, Ștefan Pașca, Mircea Zaciu, Ion Vlad, Dumitru Pop, Liviu Onu, Ion Pătruț.
Între anii 1956-1960 este numit profesor la școala din Șiria, unde se străduiește să pună bazele muzeului dedicat marelui scriitor ardelean. Între timp obține doctoratul la București, cu o teză aflată sub coordonarea cunoscutului istoric și critic literar Alexandru Piru, după care, între anii 1969-1972 este lector la Lectoratul de limba română al Universității din Belgrad.
În perioada 1960-1998 este profesor universitar în cadrul Facultății de Filologie a Universității de Vest din Timișoara, iar între anii 1998- 2002 ocupă postul de decan al Facultății de Jurnalistică de la Universitatea Tibiscus din Timișoara.
