Racile ale conștiinței umane | Cine le generează și cum se „construiește” omul negativ?
Omul este o ființă complexă, prin natura sa. În el coexistă instincte, emoții, rațiune, amintiri, dorințe, frici, aspirații și valori. Din această construcție complicată se naște personalitatea, cu lumina și umbrele ei. Uneori însă, umbrele devin atât de puternice încât încep să domine omul. Atunci apar ceea ce am putea numi, într-un sens moral și psihologic, „răcile conștiinței umane”: ura, dușmănia, invidia, ostilitatea, cruzimea, resentimentul, intoleranța, răutatea și dorința de a-l diminua sau de a-i face rău celuilalt.
Dar de unde vin toate acestea? Sunt înscrise în ereditate? Sunt produse ale creierului? Sunt învățate? Sau reprezintă rezultatul propriilor alegeri? Probabil că adevărul nu se află într-un singur răspuns.
Creierul uman este baza biologică pe care se construiește comportamentul. Genele pot influența anumite particularități temperamentale, modul în care reacționăm la stres, impulsivitatea sau sensibilitatea emoțională. Dar o predispoziție nu este o condamnare. Nu există o „genă a omului rău” care să stabilească dinainte destinul moral al unei persoane. Între ceea ce primim biologic și ceea ce devenim există educația, familia, experiențele de viață, cultura, mediul social și, mai ales, capacitatea omului de a-și controla și corecta propriile reacții.
De aceea, este important să nu confundăm temperamentul cu caracterul. Un om poate fi impulsiv fără să fie rău. Poate fi autoritar fără să fie dușmănos. Poate fi competitiv fără să fie invidios. Caracterul se formează în timp, prin felul în care omul își folosește însușirile naturale și prin alegerile pe care le face.
Când emoția devine structură de comportament
Ura, de exemplu, nu apare întotdeauna dintr-odată. Ea poate porni dintr-o frustrare, dintr-o nedreptate reală sau imaginară, dintr-o umilință, dintr-un conflict ori dintr-o teamă. Dacă asemenea trăiri sunt repetate și întreținute, ele se pot transforma în resentiment. Resentimentul repetat poate deveni ostilitate, iar ostilitatea poate ajunge, chiar la ură.
Creierul participă la acest proces. Repetarea unor stări emoționale și a unor moduri de reacție consolidează anumite circuite neuronale. Omul ajunge să reacționeze automat la ceea ce interpretează drept amenințare, insultă sau rivalitate. Astfel se poate instala un cerc vicios: omul gândește negativ, caută confirmări, interpretează comportamentul celorlalți prin această lentilă și reacționează din ce în ce mai ostil.
Dar creierul are și o altă caracteristică fundamentală: plasticitatea. El se poate modifica prin învățare și experiență. Tocmai de aceea, un comportament negativ nu trebuie privit întotdeauna ca o sentință definitivă.
Invidia are un mecanism asemănător. Ea apare atunci când omul își compară propria situație cu a altuia și transformă diferența într-o suferință personală. Problema nu este că observăm succesul celuilalt. Problema apare atunci când succesul lui devine pentru noi o ofensă. În loc să spunem „vreau și eu să reușesc”, ajungem să gândim „nu vreau ca el să reușească”.
De aici începe degradarea relației cu semenii.
„Construcția” omului negativ
Omul negativ nu se naște neapărat astfel. El se poate construi treptat.
Uneori, începutul se află într-o familie în care copilul vede că agresivitatea este o formă normală de relaționare. Alteori, apare într-un mediu în care umilirea, minciuna, sau lipsa de respect sunt considerate normale. Copilul observă, imită și interiorizează.
Mai târziu intervin experiențele proprii. O nereușită poate fi transformată în lecție sau în resentiment. O nedreptate poate determina dorința de a deveni mai bun sau dorința de răzbunare. O înfrângere poate produce modestie sau poate alimenta ura față de învingător..
Aici intervine responsabilitatea personală.
Nu putem alege întotdeauna ceea ce ni se întâmplă, dar putem avea, în multe situații, un cuvânt de spus asupra felului în care răspundem. Tocmai această capacitate de alegere face diferența dintre o simplă reacție emoțională și formarea unui caracter.
Omul negativ în familie
În familie, „răcile” conștiinței devin adesea cel mai ușor de observat. Omul care este permanent suspicios, gelos, autoritar sau agresiv transformă relația familială într-un spațiu al fricii și al tensiunii.
El poate interpreta libertatea celuilalt drept lipsă de respect, o opinie diferită drept atac și o greșeală drept trădare. Uneori își justifică atitudinea prin iubire, grijă sau autoritate, dar comportamentul său produce exact contrariul: îndepărtare, teamă și pierderea încrederii.
Familia poate deveni însă și locul în care schimbarea începe. Un dialog sincer, limite reale, răbdarea și, când este necesar, sprijinul unui specialist pot contribui la modificarea unor comportamente distructive.
Omul negativ între semeni
În societate, omul dominat de ostilitate caută adesea adversari. Nu-i este suficient să fie el însuși; are nevoie ca ceilalți să fie inferiori, vinovați sau dușmani.
Îl deranjează succesul altuia, nu suportă critica, acceptă greu contradicția și poate transforma o diferență de opinie într-un conflict personal. În timp, asemenea comportamente îl izolează.
Paradoxul este că omul care îi suspectează permanent pe ceilalți ajunge, uneori, să trăiască într-o lume construită chiar de propriile sale suspiciuni.
Omul negativ în politică
Politica oferă un teren aparte pentru manifestarea acestor trăsături, deoarece pune în contact interese, valori și viziuni diferite asupra societății.
O societate democratică presupune însă existența adversarului politic. A avea o opinie diferită nu înseamnă a fi dușman. A critica nu înseamnă a urî persoana care o susține.
Pericolul apare atunci când adversarul este transformat din om cu o altă opinie în dușman și trebuie eliminat moral. De aici pot apărea intoleranța, demonizarea, manipularea emoțiilor și justificarea unor comportamente pe care le-am considera inacceptabile.
Politica nu creează aceste slăbiciuni omenești, dar le poate amplifica. Frica, ura, resentimentul și sentimentul apartenenței pot fi mobilizate cu mare forță atunci când oamenii sunt împărțiți artificial în „noi” și „ceilalți”. Pro europeni și extremiști! De exemplu!
De aceea, maturitatea unei societăți se vede și în capacitatea ei de a permite conflictul de idei fără transformarea lui în conflict între oameni.
Poate fi „vindecat” omul negativ?
Întrebarea este dificilă pentru că „omul negativ” deși nu este un diagnostic medical. Nu există un medicament pentru răutate și nici o operație pentru invidie.
Dar anumite comportamente și mecanisme care alimentează ura, agresivitatea, impulsivitatea sau resentimentul se pot modifica.
Uneori este nevoie de psiholog sau psihiatru, mai ales atunci când există probleme psihice ori comportamente care depășesc simpla dificultate de caracter. Alteori, schimbarea începe prin educație, dialog, experiențe corective și asumarea responsabilității.
Primul pas este însă întotdeauna recunoașterea problemei.
Un om care spune „eu nu greșesc niciodată, ceilalți sunt întotdeauna vinovați” nu are aproape niciun motiv să se schimbe. Cel care poate spune „poate că și eu contribui la ceea ce se întâmplă” a făcut deja un pas important.
În fond, adevărata luptă nu se poartă cu ceilalți, ci cu partea întunecată din noi înșine.
Omul poate deveni mai bun
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante particularități ale ființei umane: capacitatea de a se transforma.
Creierul se modifică prin experiență, comportamentul se poate modifica prin exercițiu, iar caracterul se poate modela prin voință și educație. Un om care a cunoscut ura poate învăța toleranța. Cel dominat de invidie poate învăța să transforme comparația în motivație. Cel obișnuit cu ostilitatea poate descoperi forța dialogului.
Nu este ușor. Și nu este garantat. Dar posibilitatea există.
Poate că omul negativ nu trebuie privit doar prin ceea ce este astăzi, ci și prin ceea ce ar putea deveni. Societatea are nevoie să sancționeze răul atunci când el produce victime, dar are și obligația de a înțelege mecanismele prin care răul se formează.
Pentru că, înainte de a condamna răul din celălalt, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva există, într-o formă mai mică, o sămânță a lui și în noi.
Iar această întrebare nu este o acuzație. Este o invitație la conștiință.
Poate că adevărata vindecare a omului începe în clipa în care acesta își privește propria conștiință fără teamă și are curajul să se întrebe: „Ce fel de om am devenit și ce fel de om mai pot fi?”
O întâmplare care m-a determinat să mă întreb dacă sunt un om negativ?
Am analizat această întâmplare nu pentru a eticheta un om, ci pentru a arăta cât de complicată poate deveni propria noastră conștiință.
Înainte de 1990, am cunoscut o persoană pe care am ajutat-o. Mă ocupam personal de cele necesare, astfel încât să fie protejată.
După 1990, ne-am întâlnit într-o împrejurare selectă. Am salutat-o, iar răspunsul ei, aproape indignat, a fost:
— Noi ne cunoaștem?
Am rămas mut! Apoi, am avut impresia că, în fața celor prezenți, încerca să lase să se înțeleagă că nu a cunoscut niciodată „securiști”.
Ulterior, ne-am mai întâlnit pe stradă. Am salutat-o, dar nu mi-a răspuns. În mine a rămas un sentiment greu de definit.
M-am întrebat: o urăsc? Nu! Nu-i doresc răul și nu am dorit niciodată să-i fac vreun rău. Dar trebuie să recunosc: am un resentiment față de domnia sa. Până când ? Nu știu!
Foto: rol ilustrativ / sursa: Google
