Prizonierii, la mila învingătorilor
Prizonierii au fost supuși în cursul istoriei la cele mai mari abuzuri, care nu se petreceau doar în timpul războiului ci și după ce acesta s-a sfârșit, adică atunci când învingătorul avea putere deplină asupra dușmanului înfrânt și putea hotărî asupra dreptului de viață și de moarte asupra învinsului, după bunul plac. Dar, prizonierii au avut parte de un tratament diferit, în funcție de epocă, context, mentalitatea învingătorilor, dispoziția de moment a șefilor militari sau chiar a soldaților etc. În societățile primitive străvechi, prizonierii erau în general omorâți, ori erau aduși ca jertfă pe altarele zeilor cărora li se închinau diferitele triburi ori erau sacrificați pentru a fi pur și simplu consumați. Prizonierii aveau o mică valoare în sine și când erau cruțați puteau deveni slugi ale familiei în cadrul căreia erau integrați. Pe măsură ce lumea a progresat material și comportamentul față de prizonieri s-a modificat. De la masacrul în masă, fără diferențiere, s-a ajuns la o politică de selectare a prizonierilor, de folosire a lor în scopuri productive. În același timp modurile de anihilare a lor în anumite condiții s-au rafinat tot mai mult, mijloacele folosite împotriva lor au ținut cont de progresele științifice și s-a ajuns la camerele de gazare. În același timp s-au adoptat convenții internaționale privind tratamentul prizonierilor, care au beneficiat de anumite drepturi, fiind priviți ca niște ființe umane, temporar aflate sub protecția învingătorului.
La începuturi prizonierii erau mutilați și omorâți de cuceritori
În epocile străvechi, primitive, au existat războaie intertribale care însă nu au fost consemnate în scris, dar arheologii le-au putut documenta în siturile descoperite, care conțin dovezi ale masacrelor săvârșite de învingători asupra populației învinse. Atunci, întreaga populație era considerată participantă la conflict așa că nu se făcea mare deosebire între combatanții bărbați și femei și copiii acestora. În urma cercetărilor efectuate pe malurile lacului Turkana din Kenia, specialiștii au făcut câteva descoperiri șocante. Ei au găsit dovezile primului război documentat arheologic din istoria umanității. Mai precis în zona localității Nataruk au fost descoperite scheletele a 27 de indivizi (homo sapiens) măcelăriți și mutilați. Cercetările au dovedit că acolo se afla în urmă cu 10.000 de ani o așezare de pescari. Acești pescari au fost atacați cu sălbăticie de membrii unui grup rival. Iar așezarea, așa cum o indică rămășițele arheologice a fost distrusă în întregime iar oamenii omorâți cu o brutalitate șocantă. Cei uciși aveau capetele sfărâmate, membre mutilate. Un schelet avea craniul zdrobit în ambele părți, ceea ce indică faptul că a fost lovit de mai multe ori, chiar după ce a căzut la pământ. Atacatorii nu au cruțat pe nimeni. Războinici, femei, copii laolaltă. Șocantă este soarta unei femei care a murit de mâinile atactorilor. Femeia a fost efectiv legată de mâini și de picioare iar membrii tribului rival i-au zdrobit craniul.
Un alt masacru cumplit a fost înregistrat și pe teritoriul Europei, într-o perioadă apropiată de cel de la Nataruk. În anul 2009, o echipă de arheologi germani care cercetau un sit neolitic, din zona localității Herxheim din Germania, au dat peste rămășițele unui măcel îngrozitor. Într-o groapă comună se aflau rămășițele a peste 500 de indivizi. Oasele erau de-a valma, oamenii fiind efectiv uciși cu brutalitate și aruncați în groapa comună. După datarea oaselor s-a ajuns la concluzia că acești oameni au fost mutilați și omorâți acum aproximativ 7000 de ani. Șocant a fost faptul că printre cei omorâți se aflau sugari și chiar fetuși. Efectiv, întreaga populație a unei așezări a fost omorâtă de un trib rival și aruncată într-o groapă comună
Probabil că prosperitatea acestei așezări a atras atenția inamicilor. Aceștia au tăbărât asupra așezării și, se presupune, i-au luat prin surprindere pe localnici. Poate au atacat în timpul nopții. Cert este că făcut un măcel groaznic. Au fost omorâți, ca și la Nataruk, toți localnicii, inclusiv femeile și copiii. Fetușii găsiți indică faptul că femeile gravide au fost efectiv eviscerate iar copiii scoși din burta mamelor și uciși. Așa cum arată specialiștii, uciderea acestor oameni a fost ritualică. Efectiv oamenii au fost luați prin suprindere, prinși și mai apoi executați cu mare cruzime. Alte dovezi indică o practică șocantă. O parte a celor omorâți au fost efectiv mâncați de inamici. Craniile au fost separate de trup, cu mare precizie. Sunt indicii că a fost extras creierul. Alte oase au fost sparte în așa fel încât să poată fi extrasă măduva. În societățile primitive nu se luau prizonieri și pentru că viața prinșilor nu avea o valoare de întrebuințare, eventual femeile puteau fi integrate tribului atunci când acestea lipseau. (Adevarul.ro din 11 noiembrie 2024)
Crimele săvârșite de evreii cuceritori ai Canaanului
În antichitatea sclavagistă, prizonierii de război au fost fie măcelăriți, fie transformați în sclavi, dar au existat și cazuri în care au fost încorporați în armata învingătoare. Între primele informațiii scrise despre modul în care au fost tratați prizonierii de război și civilii de către armatele învingătoare sunt cele transmise de cartea sfântă a evreilor și creștinilor, „Biblia”. Atunci când au cucerit țara promisă, fii lui Israel au măcelărit de multe ori întreaga populație a unei cetăți, inclusiv prinșii de război, pentru a face loc colonizării Canaanului de către poporul ales. Asta se întâmpla înainte de anul 1000 Î.H. Crimele făptuite de urmașii lui Avram, Isak și Iacob sunt pe larg povestite în cărțile Bibliei (Vechiul Testament): „Și au lovit ei pe Madian, cum poruncise Domnul lui Moise și au ucis pe toți cei de parte bărbătească. Iar pe femeile madianiților și pe copiii lor le-au luat fiii lui Israel în robie; și toate vitele lor, toate turmele lor și toate avuțiile lor le-au luat pradă”.
Dar, în continuare ni se spune că s-a mâniat Iahve pe căpeteniile oștirii pentru că au lăsat vii femeile și le-a poruncit: „Ucideți dar toți copiii de parte bărbătească și toate femeile ce au cunoscut bărbat, ucideți-le”. (Biblia, sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune, al Bisericii Ortodoxe Române, București, Cartea Numeri, cap. 31, versetele 7, 9 și 17)
În Legile pentru război, se spune explicit de către Iahve ca atunci când o cetate nu se supune de bunăvoie să „se lovească cu ascuțișul săbiei pe toți cei de parte bărbătească (războinicii n.n.) din ea. Acest ordin se respectă întocmai și chiar pe deasupra atunci când vestita cetate a Ierihonului cade în mâinile israeliților aceștia „au dat junghierii tot ce era în cetate: bărbați și femei și tineri și bătrâni și boi și oi și asini, tot au trecut prin ascuțișul sabiei”. (Biblia, op. cit, Deuteronom, cap. 6, verset 21)
Așa se va întâmpla și la cucerirea prin înșelăciune a cetății Ai: „Iar toți locuitorii din Ai, bărbați și femei, care au căzut în ziua aceea au fost douăsprezece mii. Și Iosua nu și-a lăsat în jos mâna sa, pe care o intinsese cu sulița, până nu a dat pierzării pe toți locuitorii din Ai”. (Biblia, op. cit, Iosua, versetele 25 și 26.)
Dar pentru a fi drepți, trebuie să recunoaștem și situații care au presupus tratarea corectă a prizonierilor de război. De exemplu, Moie poruncește ca femeile capturate în timpul războiului să fie tratate ca soții, nu ca sclave, iar în cartea a doua Cronicilor aflăm că prizonierilor li se permite să se întoarcă acasă.
Cruzimea asirenilor
Cele mai crude tratamente înfăptuite asupra prizonierilor de război în Orientul Mijlociu antic, au fost cele ale Regatului Asirian, și se vede asta și din spusele regelui Asurbanipal al II-lea, transcrise în inscripții: „Am omorât pe toți cei care s-au ridicat împotriva mea și le-am aruncat pieile peste grămada de cadavre. (…) le-am pus pieile jupuite pe zidurile cetăților. Am umplut câmpia cu cadavrele războinicilor lor”. Iar în altele se preciza: „Am cucerit orașul. Cu spadele am omorât 3.000 dintre războinicii lor. Dar am prins și mulți prizonieri. Le-am tăiat mâinile, nasurile și urechile. Am scos ochii multora dintre ei. La alții le-am tăiat capetele și le-am atârnat de copaci“ (…) „Rebelii au fost trași în țeapă. La alții le-am tăiat capetele, iar din căpățânile lor am făcut o grămadă în fața orașului”, se lăuda și regele Salamanasar al III-lea. La fel s-a procedat și în timpul rgelui Senacherib, dovadă că cruzimile nu se produceau din cauza unui obsedat, ci era o politică de stat, urmărindu-se ca prin teroare să fie învinse și supuse popoarele învecinate. „Le-am tăiat gâturile ca la miei, le-am dat afară măruntaiele (…) „Le-am tăiat testicolele și le-am smuls părțile rușinoase ca pe semințele dintr-un castravete. „Le-am tăiat gâturile ca la miei. Le-am dat afară măruntaiele (…) Le-am tăiat testicolele și le-am smuls părțile rușinoase ca pe semințele dintr-un castravete“, consemnează o altă inscripție despre faptele regelui asirian Senacherib. (Adevărul. ro, din 12 oct 2022)
Regele Teglath Palasar, mult mai pragmatic, după ce a cucerit Samaria (733 î.H), a luat 200 mii de prizonieri pe care i-a transformat în sclavi. Precizăm însă că cifrele comunicate în diferite forme manuscrise trebuie luate cu parcimonie, ele erau mult umflate s-au diminuate în funcție de interesul conducătorului.
Grecii, toleranți și răzbunători
Alexandru cel Mare al Macedoniei a fost regele care și-a dat seama de valoarea prizonierilor și a încorporat în armata sa mai multe contingente persane. A dat dovadă însă și de cruzime atunci când s-a considerat sfidat de adversar. După cucerirea Tirului, în urma unui lung și costisitor asediu, a pus să fie spânzurați 2000 supraviețuitori, întocmai după cum tatăl său Filip, regele Macedoniei, îi omorâse pe cei 3000 prizonieri focidieni pe malurile golfului Volo. Prizonierii rămași, în număr de 30.000, fură vânduți ca sclavi. (Arthur Weigall, Alexandru Macedon, Editura Artemis, p 198)
În regatele succesoare ale Imperiului lui Alexandru cel Mare au avut loc numeroase războaie soldate cu cruzimi asupra populațiilor locale, inclusiv asupra prizonierilor. În Cartea a doua Macabeilor, la cap. 5, se spune: „Antioh cel Mare, rege al Siriei seleucide (223-187 Î.H. n. n.) a pornit asupra Iudeii care s-a răzvrătit și a poruncit ostașilor să taie fără milă pe cei care le sunt înainte și pe cei care se suie în case să-i omoare. Deci au fost omorâți tinerii și bătrânii, bărbații și femeile și feciorii au pierit, și fecioarele și pruncii au fost înjunghiați. Astfel că, în trei zile, optzeci de mii au fost tăiați iar alții cam tot atâți câți cei tăiați, au fost vânduți”. Sunt probabil cifre exagerate dar atrocitățile sunt de netăgăduit și parcă vin în consecința a ceea ce s-a întâmplat cu multe secole în urmă. (Biblia, op. cit. cap 5, p 1062)
Masacre în China
Aceste informații privind numărul de morți din rândul prizonierilor pălesc în fața celor din Imperiul Celest al Marii Păci (China). Regii Quin, care au luptat împotriva regatului Zhou, în urma unei bătălii victorioase din anul 259 au masacrat 400 de mii de prizonieri. În timpul Dinastiei Tang (618-907), au avut loc numeroase lupte cu comandanții militari din zonele de frontieră. Rebeliunea unuia dintre ei, An Lu-shan, s-a soldat – după opt ani de lupte – cu 36 milioane de victime, după mărturiile timpului. Chiar dacă cifra este exagerată, numărul mare de morți denotă faptul că viața nu avea nicio valoare în China acelui timp. (Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol I, Editura Științifică și Enciclopedică 1984, p. 319). În China antică, sclavia avea o pondere neînsemnată în economia țării și, prin urmare, sclavii nu erau numeroși, ei provenind din rândul criminalilor, datornicilor, la care se adăugau și puțini prizonieri de război. Și, mai mult, sclavii nu puteau fi vânduți, ca atare valoarea lor de piață era scăzută, caz în care nici nu se avea în vedere păstrarea în viață a prizonierilor, care în aceste condiții ar fi devenit o povară.
Ritualurile înfiorătoare ale sciților
Pe întinsele stepe din nordul Mării Negre, la confluența dintre Europa și Asia trăiau sciții. Ei se ocupau exclusiv cu creșterea animalelor fiind un popor de călăreți migratori. Obiceiurile și practicile lor erau dintre cele mai crude. Despre sciţi, Herodot afirma în istoriile sale că îi orbeau pe sclavi şi pe prizonierii luaţi în război, pentru a-i folosi la mulsul şi la baterea laptelui pe care îl beau. Unii dintre prizonieri erau jertfiţi zeilor, iar ritualurile erau înfiorătoare: „După ce-l stropesc cu vin pe cap, îi taie celui jertfit gâtul de-asupra unui vas, pe care apoi îl duc pe grămada de lemne, iar sângele îl varsă pe sabie. Umărul drept al tuturor celor jertfiţi este tăiat cu mână cu tot, fiind apoi aruncat în aer. Mâna rămâne acolo unde a căzut, iar trupul zace în altă parte”, el mai adaugă că a luat parte la astfel de jertfe. Războinicii sciţi obişnuiau să bea sângele duşmanilor ucişi, după ce le tăiau acestora capul şi îl ofereau regelui, pentru a primi o parte din pradă. Pielea de pe ţeastă era păstrată ca trofeu. „Scitul jupoaie capul astfel: taie pielea de jur împrejur, pe după urechi, o apucă şi o smulge de pe ţeastă”.
O soartă deloc bună au avut și legionarii romani care au fost luați prizonieri de armata dacă. În scena XLV de pe Columna Traiană se văd prizonieri romani pe care femei dace îi împung cu vârful pumnalelor, îi ard cu torțe, îi torturează nu numai ca să se răzbune, ci și ca să-i aducă jertfă zeului războiului.
Prizonierii romanilor, o marfă valoroasă
Cu totul alta era situația din Europa romană, unde populația era sedentară și practica agricultura, iar o parte însemnată trăia în mari orașe, unde valoarea oamenilor era incomparabil mai mare. Câteva exemple din istoria romană credem că vor fi revelatorii pentru starea prizonierilor de război din această parte a lumii în care sclavii au devenit principala forță de producție. Numărul sclavilor proveniți din rândul prizonierilor s-a mărit foarte mult chiar în vremea republicii romane și a crescut enorm în urma victoriilor numeroase obținute în timpul cuceririi teritoriilor populate de gali. Iulius Caesar a vândut 53. 000 prizonieri gali după o singură bătălie, cea de la Autatia, (Namur). Dar, nu întotdeauna prizonierii au fost vânduți, spre exemplu, după ce Vercingetorix a fost învins de către Cezar, la Alesia, au fost eliberați 20 de mii de prizonieri, fără despăgubiri. (Thomas Mommsen, Istoria romană, vol I, p 158)
Dar, de cele mai multe ori prizonierii erau vânduți ca sclavi pentru a lucra pe marile latifundii agricole sau ca servitori în familiile romane, iar cei mai puternici erau recrutați gladiatori pentru luptele din arene, spre deliciul protipendadei romane. Numai că și romanii au căzut, la rândul lor, prizonieri, de exemplu în expediția lui Crassus împotriva parților, din anul 53 Î.H,. au fost capturați 10 mii de romani, care au fost colonizați de către învingători în Extremul Orient al regatului lor, în oaza de la Merv. (Theodor Mommsen, Istoria romană, vol III, Editura științifică și enciclopodică, 1988, p 188)
În același an, pe frontul occidental, în Galia, romanii conduși de Sabinus fură învinși și întreaga armată a fost nimicită. Pe frontul oriental, mult mai târziu, împăratul Valerianus a fost luat prizonier împreună cu 70 mii legionari într-o luptă cu Șapur I al Persiei sasanide, prizonierii fiind transformați în sclavi. Piețele pe care erau valorificați prinșii de război s-au înmulțit pe tot cuprinsul Imperiului. Insula Delos era principalul loc în care se aduceau barbarii din est și de dincolo de Dunăre. (Theodor Mommsen, op. cit,, p 188)
Cruzimea germanilor barbari
Un episod care a suscitat multe comentarii și despre care s-a scris mult și în antichitate a fost acele al dispariției legiunilor generalului Varus în pădurile germane de la Teutoburg. Atunci, în vara anului 9 d.Hr, Varus, a pornit în fruntea a trei legiuni plus auxiliarii aferenți, din tabăra de vară din vestul fluviului Weser spre garnizoana de iarnă din apropierea Rinului. În timpul deplasării coloana ce se întindea pe 14 kilometri a fost atacată prin surprindere de triburile germane cherusce. Bătălia a durat trei zile, timp în care armata romană s-a împotmolit din cauza ploii și a noroiului rezultat. Istoricul Lucius Annaeus oferă o relatare înfiorătoare a masacrului ce a urmat. „Niciodată n-a existat un masacru mai crud decât cel ce a avut loc acolo în mlaștini și păduri, niciodată nu s-au adus de către barbari ocări mai greu de suportat (…) Au scos ochii unora (dintre romani) și au tăiat mâinile altora. Au cusut gura unuia dintre ei după ce i-au tăiat limba, pe care unul dintre barbari o ținea în mână, strigând „în fârșit viperă ai încetat să mai sâsâi”. (Christopher Andrew, Lumea secretă”, p. 98). Germanii nu au luat sclavi deoarece nici pentru ei aceștia nu reprezentau o valoare.
Prizonieri de război transformați în sclavi au existat pretutindeni în antichitatea clasică, dar tratamentul lor era diferit, în funcție de legile, obiceiurile, condițiile locale. În India de exemplu aceștia aveau o poziție favorizantă, pentru că erau eliberați după trecerea unui an de la data când au fost înrobiți. Prizonieri de război în condiția de sclavi au existat până foarte târziu în Asia, chiar până la debutul secolului al XX-lea, sigur, condiția lor ameliorându-se treptat.
Foto: rol ilustrativ / sursa: Google
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
