În volumul ei de debut mult amânat, Fetița de lemn (Editura Brumar, 2023), Ionuța-Natalia Iorga îşi asumă limitele condiţiei feminine, în mai multe ipostaze, sondând psihologia cititorului şi plonjând direct în amănuntele vieţii cotidiene din care extrage cu plăcere banalul. Elementul baladesc îi străbate cântecul insolit, mereu adaptat sau demontat, când elegie, când cântecel, când tânguire, când descântec sau invocaţie. Farmecul sau farmecele confesiunii străbat spaţiul şi timpul conjugând într-o formulă sui-generis sacrul cu profanul
şi iubirea cu moartea:
abia acum sunt încredințată că
cerul îl țin pe umeri femei cu inimi senine,
cu mâini de copil în mâinile lor crăpate de iubire,
abia acum cred că ele
ne îmbracă pe fiecare cu câte o identitate
și că ele ne dau cămăși de viață,
de câte ori călătorim către pierzanie.
La fel ca în viața de zi cu zi (atât cât am reușit să o cunosc în perioada cât am fost colegi la masterul timișorean), și în Fetița de lemn Ionuța este o femeie angajată şi tenace, gata să înfrunte nu numai convenţiile şi obstacolele vieţii particulare sau publice, ci chiar şi pragul destinului. Poeta crede în puterea
izbăvitoare a poeziei şi a dragostei şi se refugiază temporar în lumea ei ideală, pentru a-şi lua energia necesară trecerii peste marile încercări ale vieţii:
uneori, fetița de lemn e precum un musafir
o discontinuă epifanie
într-o stranie perioadă a vieții mele
ca un copil fascinat
de scorțișoara din mirosul plăcintei cu dovleac
ia viața și o gustă bucată cu bucată
Râsul şi dansul, sfâşierea şi bucuria devin forţe complementare ale sufletului postmodern, trecut prin experienţa răului, a nevrozelor sau a invaziei celuilalt în propria intimitate. Cu toată aparenta liniște de la suprafață, starea sufletească a poetei nu e una a grației, ci una a disimulării angoasei. Dar și a scormonirii în
adâncul conștiinței pentru a releva fragilitatea vieții, vulnerabilitatea ființei, spațiul recluziunii, nebunia existenței, dorința de normalitate. Dar niciodată resemnarea:
deschidem regular inima lucrurilor
și-n interiorul lor găsim cusături și fire și ațe de toate culorile
și necrozări ca o hartă stranie
și-n îmbrățișarea arterelor, palpităm grăbit
noi înșine
Fetița de lemn poartă și amprenta trăirii religioase şi a respiraţiei psalmice, poeta e legată cu fire vizibile şi invizibile de spiritualitatea arhaică. Sufletul, așa cum îl percepe poeta, o îndeamnă la înțelegerea blândă a vieții și la asumarea dramatismului ei:
trupul inimii, un templu cu multe încăperi,
cu bucurii mari și bucurii mici,
stă strâns lipit în mediastin
întrebându-se de unde vine moartea
și-ncotro e Dumnezeul inimii
Jurnalul său liric se pliază pe modelul călătoriei iniţiatice şi rămâne în sfera explorării mistice, dar e o poezie atât de personală şi confidentă încât ai impresia unei mărturisiri iminente:
Padre, drag, amintește-ți cum ne imaginam:
cum ar fi dacă toți am deveni cuminecături micuțe,
șervețele ce absorb mizerii și culori pe care nu le-adoră nimeni,
ori lingurițe încăpătoare din care să ne hrănim unii pe alții
– când foamea de lumină va deveni o rană…
Fetița de lemn oferă radiografia sufletului feminin atras în plasa de păianjen a dragostei adolescentine sau mature, ispitit mereu de vârtejul înălţimilor sau de abisul cel mai adânc. Explorarea erotică cunoaşte frământări ascunse şi gesturi patetice. Urmărită de blestemul dragostei, femeia cunoaşte metamorfoza,
pribegia, sfâşierea, umilinţa, exilul. Dar ceea ce oferă originalitate şi adâncime acestei poezii fals-sentimentale şi fals-epidermice e fără îndoială metafizica sufletului feminin pe care o iradiază poemele într-un ritm jucăuş şi frenetic, tandru şi cast, fertil şi neliniştit:
mai tragi de tine o zi…
și încă o zi
faci dragoste cu o simplitate stranie
și tot la fel de simplu și fără explicații
îți cauți motive să exiști,
cum cauți uneori
realități cărora le zici alternative
![[RECENZIE] Așchia nu sare departe...](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2023/09/Fetita-de-Lemn-600x600.webp)
Partea a doua a cărții câştigă în dramatism, dar pierde din profunzime. O confesiune a existenţei interioare, a luptei pentru cuvânt şi a credinţei neţărmurite în poem. Strălucirea barocă a discursului, cu metafore căutate şi digresiuni spectaculare, îşi pierde din intensitate prin captarea melosului liturgic. Grija pentru ceremonial și pentru facerea poemului se regăsesc în strategia de început a poetei care aspiră la acelaşi limbaj cu poemul pe care îl îngână:
bucurii mari și bucurii mici
din care vom face, apoi,
cortine de-ancorat spre cer și prapante (sic!) metafizice
ne stau într-un cufăr de coaste și bătăi de timp
Mistică, fără a fi strict religioasă, scăldată în băi metaforice și fascinată de unduirea psalmilor, poezia Ionuței Iorga pune în pagină suferința, dragostea, bucuria și patimile omului modern prin prisma ființei fragile și lucide care își contemplă viața cu candoare și serenitate:
iar Dumnezeu e timp și răbdare
e cufărul spiritului și-al secundelor,
al gradării și-al cuvintelor mari și demne
îi spun toate astea inimii
și Dumnezeu surânde-n tăcere
