Îşi recunoaşte făţiş admiraţia pentru Bolaño, Pasolini, J. M. Coetzee, Harmony Korine sau Tarkovski, citează din Pavese, Gombrowicz, Peter Handke, Marcus Aurelius, Discovery Channel, National Geographic şi chiar Marlyn
Manson, dar un scriitor de valoare o ştie: capodoperele nu pot fi imitate, ele pot fi doar trăite, ele pot furniza energie, emoţie, viaţă. În schimb, diagonalele critice prin alte arte şi domenii ale spiritului se pot dovedi cât se poate de productive: cum e, de pildă, cazul cinematografiei tarkovskiene.
În debutul său în proză (după șase plachete de versuri și un volum de eseuri și cronici literare), Ștefan Manasia învaţă din şi dialoghează cu înţelepciunea lumii. El a învăţat de la regizorul rus că
„imaginea îşi atinge cu atât mai precis scopul, cu cât este mai dificil de a o încadra în vreo formulă accesibilă intelectului.” Explicitul dăunează în artă, distruge sensul pentru că se adresează intelectului, iar cititorul, conştientizând că a receptat mesajul artistic, nu se va lăsa copleşit, nu va crede în el:
„Mă gîndeam la străduţele pe care le‑am investigat amîndoi (pentru că ţinusem atîta să vezi şi tu scuarul încadrat de ficuşi australieni bicentenari şi monumentul poetului Teodoro Llorente), la gelateriile excelente, la micile restaurante unde ceream calamari proaspeţi, bine prăjiţi în chip de tapas, mă gîndeam la librăriile uniformizate de cultura bestseller, a divertismentului şi spiritualităţii afazice. Mă gîndeam la Gara mozaicată şi muzicală, la turnurile ei desprinse dintr‑un basm, la arena din stînga, La Corrida, crenelată şi multietajată, capcană fatală pentru tauri şi umanitate, vestigiu perfect conservat al cruzimii fără limite care ne guvernează şi care (chiar şi în lumea unde J.M. Coetzee apără cu cerbicie drepturile animalelor) ne va mai guverna. Un chinez, pe scaunul din spatele tău, vorbea tot mai agitat cu o fiinţă de sex feminin, bătrînă şi pisăloagă. Se certau poate. Bîrfeau. Sau îşi pasau unul altuia o reţetă fabuloasă de găluşte. Sînt imun la subtilităţile mandarinei sau cantonezei, dar am observat că tresari prin somn, că eşti pe punctul de a te trezi, aşa că m‑am întors spre chinez şi, nu ştiu de ce, înainte de a‑mi pune arătătorul, demonstrativ, pe buze, l‑am prins de mînă (se ţinea apăsat de mînerul din spatele spătarului tău) un pic mai ferm decît s‑ar fi cuvenit (nu s‑ar fi cuvenit, de fapt, nici măcar să‑l ating, în cultura lor asta e foarte ofensator). De la autogară am ajuns în mai puţin de cincisprezece minute la Hostal Nuevo Colón, peste drum de Gara Francia şi foarte aproape de centrul vechii Barcelone.”
![[RECENZIE] Cronovizorul - Ștefan Manasia](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2023/09/Manasia-coperta.webp)
În haosul postmodernismului (era să zic postumanismului – nu suntem departe!), noţiunea de spaţiu virtual (al cronovizorului, un aparat inventat de călugărul benedictin Pellegrino Ernetti, care putea realiza fotografii și înregistrări audio din trecut) pare să înghită totul.
Ce altceva decât spaţii virtuale sunt cele descrise de diferitele mitologii sau de literatura SF?
În fond, nici literatura realistă nu creează altceva decât spaţii virtuale, întrucât, chiar dacă decupează felii de
realitate imediată, reasamblarea lor se face pe baza logicii interne a scriitorului. Ce altceva decât spaţii virtuale evocă Infernul lui Dante? Statutul eului manasian e statutul oricărui personaj din Infernul: acesta descoperă cu adevărat unde se află. Nu este deloc povestea unei salvări sau a unei mântuiri, ci a conştientizării a ceea ce i s-a întâmplat:
„Toamna începuse brutal la intrarea în munți, ploi și ger și nămol prin care umblam încercând să conving pe cineva să mă ieie în gazdă. Dar pentru țăranii adipoși, alcoolizați până la delirium tremens și scurți la vorbă eu nu eram altceva decât o vinitură. Vinitură, am auzit – fără să intuiesc semnificația colosală – în atâtea rânduri: vinitură, morfem pornografic și violent, în tot cazul atât de exact în definirea ardelenilor, pentru care ceilalți, oricât de charismatici și competenți, de creativi și decenți, rămân pe termen nelimitat reduși la stadiul subuman – descalificați deci prin antilogos – de vecini nedoriți. Pur și simplu, de vinitură. Așa că am dormit aproape două săptămâni în clădirea grădiniței din sat. Înainte de a pleca la Turda, unde făcea naveta, educatoarea tânără cu buze mari și țâțe și mai mari îmi înmâna cheile. Eu uneam imediat măsuțele într-un fel de pat pe care citeam sau halucinam febril sau dormeam în frigul casant. Trezindu-mă noaptea să mă piș, am descoperit că șoarecii din clădire căpătaseră curaj. Din curaj sau (mă gândesc acuma) împinși de disperare, urcau fără teamă – gerul cumplit se insinua prin crăpături – să doarmă alături de mine. Directorul școlii mi-a adus o capcană cu clei și așa am prins unul. Pe urmă mi s-a făcut silă (de mine) și milă (de bietul Jerry) și, cât am mai dormit ca Albă-ca-Zăpada, am ascuns capcana într-un loc unde eram sigur că nu ajung rozătoarele. Grădinița avea o chiuvetă la care mă spălam cu puțin înainte ca femeia de serviciu să vină și să aprindă gazul în sobă. Să nu lăsați gazul pornit peste noapte, dom’ profé, conductele sunt vechi, angajații de la Gaz, niște bețivi nepricepuți. Mai bine tremurați un pic decât să vă găsim galben.”
Detaliile picante, spaimele și extazul drogului lecturii, intuiția fecundă, de povestitor și alura de blând iconoclast îl recomandă drept un master-chef care nu se sfiește să ronțăie cotoarele cărților, nu doar să le citească – asemenea excentricului șoricel Firmin al lui Sam Savage – și să descopere aroma fiecărei pagini, a frazelor și a fiecărui cuvânt, odată cu suita de imagini și reprezentări din lumea reală. Savuros și crud, insolit și deconcertant, discursul epic se ferește de literaturizare ca dracu’ de tămâie:
„Slăbănogul ajunge primul şi se aşază în lotus, cu degetele mîinilor răşchirate în sus. Îşi coboară încet pleoapele, ca şi cum şi‑ar deschide vederea către serele luxuriante ale meditaţiei. În jurul pleoapelor, cearcănele i se arcuiesc la fel de frumos ca sprîncenele blonde. Lîngă el, cel mare gîfîie şi pulsează. E o guşă enormă de guşter. Îndreaptă ţeava mitralierei de asalt spre bondul arian, apoi o retrage şi o îndreaptă în sus. Îi trage un şut în coaste, pe urmă altul şi altul. Strigă Aai, mă, nu mai fă aşa!, îl loveşte cu pantoful sport sintetic, mai întîi uşor, dup‑aia tot mai agresiv. Rahiticul nici nu îl bagă în seamă şi el se simte neputincios. Îşi roteşte privirile în sus, spre blocurile renovate de unde nu paresă îl fi observat nimeni ca să îl facă de rîs. Nu ştiu dacă ascultă şi el muzica zornăită a sălciilor şi a plutelor pe care vara, extrem de ploioasă şi de rece, le‑a fortificat şi le‑a transformat în sintetizatoare de ultimă generaţie. Mai devreme, brunetul longilin mînuise telecomanda Range Roverului şi se dăduse peste cap ca să îi intre în graţii Mirunei, De ce nu vorbeşti cu mine, mă? De ce nu îţi place de mine? N‑am zis că nu îmi place de tine, Tudor, i‑a răspuns ea, Ce, mă, crezi că sînt urît? N‑am zis că eşti urît, a răspuns supraponderala Miruna, umflîndu‑şi pubisul sub colanţi, doar că nu vreau să mă împrietenesc cu băieţii: fac totul să ţi se bage sub piele şi dup‑aia îşi bat joc de tine, Hai, mă, că eu sînt băiat cuminte, ţi‑a zis şi verişoară‑mea că m‑am schimbat! Chiar nu vezi că m‑am schimbat? şi, dacă nu s‑ar şti protejat la umbră adîncă de arţari, Miruna i‑ar vedea lacrimile jucîndu‑i în ochi. La picioarele băiatului, Range Roverul e o coleopteră electrică. Pe bancă, nebăgată în seamă, mitraliera de asalt.”
De la portretizare el trece, ca un cititor implicat în propria scriitură, la exercițiile de admirație ale textului, legat cu fire invizibile de ecoul imediat al autorului în subterană. E interesat de actualitatea stringentă și de receptarea imaginarului, sub asaltul timpurilor noi. Păcat însă că lipsește senzația de omogenitate: cartea nu este atât un roman (așa cum se recomandă), ci o suită de proze scrise parcă la intervale diferite de timp, cu teme și personaje diferite. În cele mai bune dintre acestea, autorul practică o proză jurnalistică, savuroasă, ce pune accentul când pe dicțiunea ideilor subterane, când pe analiza structurilor de suprafață.
At his best, Ștefan Manasia e un ingenios bine temperat al literaturii tinere, atrasă de spectaculos și expresivitate.
