[RECENZIE] GHEORGHE SCHWARTZ | CONVOIUL: Înăuntru (în trupul șarpelui), Afară și (din nou) Înăuntru (I)

Convoiul bărbaților se prevalează de simbolul mitic, mai vechi decât antichitatea, numit Uroborus, un șarpe care-și înghite coada, având forma cercului. E mitul la întreține o idee despre viitorul omenirii. Roboți humanoizi depersonalizează omul.

În ceea ce-l privește, EL (Conrad, Konrad sau Costi) își pune probleme, gândește, are atitudini și dorințe, astfel că „petele albe din planșa memoriei se umplu unele după altele”. Gândirea îi generează prea multe întrebări periculos de molipsitoare pentru a mărșălui. Creierul și gândurile îl conduc spre o întrebare existențială: „Cine am fost eu înainte de a ajunge în corpul șarpelui?” Întrebările se multiplică, speculațiile ce năpădesc gândirea devin periculoase, femeia „plătită de opoziție” îl ademenește. Capătă luciditate și renunțând la rinocerizare, iese din convoi, din trupul șarpelui. Asistă de pe margine la foștii săi camarazi cum trec în ritm: „stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul”. Nu mai are privilegiile grupului din Convoi, dar e liber să-și recupereze trecutul, să-și aleagă viitorul, să-și trăiască prezentul, crede El. A intrat  – nici el nu știe cum – într-o realitate („distopică”, după I. Holban în cuvântul însoțitor, Viața în sarcofag), iar acum a ieșit în condiția de om ciudat într-o existență absurdă. 

Insul e transformată într-o vietate bizară, fără inițiativă, ascultătoare, cu gândirea amputată de percepția timpului, călăuzit de alții spre o destinație (spațială) ca un fel de în-CERC-are. Mulțimea convoiului și-a pierdut identitatea, fiecare bărbat e un număr, așa cum protagonistul este 827, iar șirul „e nemuritor”, neștiind unde începe și unde se termină. Alții decid „ce și cum”, iar marșul fără scop ori poate spre o viață veșnică devine o rutină, până când 827 nu mai dorește un viitor croit de alții și renunță, ieșind Afară (partea a II-a) din rând. 

Stă pe o bancă de cealaltă parte a șoselei, în timp ce nesfârșit Convoiul trece în continuare. Eh, i-a spus Generalul, „nu te reține nimeni în Convoi, n-ai decât să te sinucizi” (p. 79). Acum e Afară. Nu aderă la grupul disperaților care aspiră să intre în Convoi, dar, afară, el însuși devine un disperat. E luat de o ambulanță dintr-o parcare și dus, în carantină, la spital. Dă peste o o nouă lume, dar ȘI această e supusă „protocolului”, obligațiilor și reglementărilor. De el se ocupă roboți cu chip uman. Oricând e liber să părăsească Spitalul și camera 827. Încep remușcările: „Ce a fost în mintea mea să ies din trupul șarpelui în urma unui impuls, fără să mă asigur că o să am minime condiții să pornesc pe noua cale? NOUA CALE de AFARĂ. Are timp să mediteze: era mai bine Convoi, cu „creierul spălat”, dar fără grija subzistenței, sau aici, în singurătatea „sarcofagului”, unde „memoria trecutului este un pericol pentru înțelegerea prezentului”. Ieșind din Spital, va ajunge într-o altă lume, nici ca cea din Convoi și nici ca aceea din Carantină. Cum va fi aceasta? Este obsedat de plecare (ieșirea într-o nouă NOUĂ LUME), iar amânarea și găsirea justificărilor l-au determinat pe I. Holban să asocieze idei din Kafka ori Orwell. 

În fine, semnează documentele de ieșire. A treia realitate. E singur pe o cale ferată, mergând spre necunoscut. Îi revin fragmente de memorie, se ordonează în „marele puzzle”, semn al ieșirii din amnezie. Ajunge într-o metropolă la un motel, camera 827, unde constată că gândurile sale sunt citite și se împlinesc fără vorbărie: „nu trebuie să pun nicio întrebare cu voce tare. E îndeajuns să mi-o formulez în gând. Controlul minții continuă și afară…”. I se spune că a trecut examenul de a se adapta la viața în care este nevoie de tehnici de supraviețuire, deși a abandonat „certitudinea pe o iluzie”. EL a ales viața cu probleme în schimbul vieții confortabile din Convoi. I se spune că a fost monitorizat încă din Convoi, iar acum e clientul unui experiment, menit să găsească soluții pentru o nouă ordine în vederea supraviețuirii speciei umane. 

Societatea NOUĂ (a treia) îi stimulează aspirația spre identitate, dar lumea e modernizată și robotizată. Gândul conduce o mașină fără șofer, iar plata cumpărăturilor se efectuează tot astfel. Numai că CINEVA din servicii are controlul total al voinței. În Convoi, viața era sigură, deși lipsesc „micile tabieturi”. Era ca o armată de clone, un robot umanoid care îndeplinea un program impus. Afară are impresia racolării, a înrolării pentru o misiune. Singurătate: „Mi-e teamă că am început să înnebunesc, am vedenii, creierul spălat nu dă semne că-mi restituie amintirile” (p. 160). Cum o fi fost viața de dinainte? Care dinainte? Cea dinainte de a intra în trupul șarpelui sau cea „sigură” din Convoi? Impresia este că omului i se cenzurează deopotrivă vorbirea și gândurile. Omul și-a pierdut identitatea, e un număr, iar semnificațiile textului strunește voința de meditație asupra viitorului umanității.