Vrăjitoarele sunt foarte en vogue de câțiva ani încoace, fiind protagoniste ale filmelor și cărților tot mai des, când în trecut acestea ar fi fost retrogradate în rolul de antagonist care mănâncă copiii și există doar ca o metaforă prost gândită și misogină (Mă uit spre iad la Frații Grimm).
Ele sunt subiectul principal al romanului „The Witch in the Well” scris de Camilla Bruce, care urmărește trei femei, fiecare dintre ele fiind ,,vrăjitoare” în moduri diferite.
Romanul se întinde pe trei axe temporale în care se explorează poveștile acestor trei femei, trecând de la trecut la prezent în fiecare capitol. O avem pe Catherine, zgripțuroaica satului F– care reprezintă arhetipul de femeie divorțată, scorțoasă și obsedată de muncă. Deloc populară în comunitate.
A doua femeie este Elena, prietena din copilărie a lui Catherine. Un fel de mama Omida în tinerețe, Elena este influencer și scriitoare de cărți bazate pe crezuri New Age, cum ar fi vindecarea prin terapie cu cristale și manifestarea averii prin gânduri pozitive.
Elena e moartă încă din primele pagini ale romanului, iar povestea este relatată prin fragmente din jurnalul ei scris pre-mortem și postări pe Facebook publicate de Catherine cu intenția de a convinge orașul că nu ea a ucis-o pe Elena.
Stilul de scriere, care îmbină epistola veche (jurnalul Elenei) cu cea modernă (postări pe social media), m-a intrigat din prima, eu fiind un mare amator de drame care se desfășoară în mediul online.
A treia epistolă este naratiunea lui Ilsbeth Clark, supranumită ,,Documentele Nicksby”. Ilsbeth este vrăjitoarea clasică, ucisă de consătenii ei în 1862 când aceștia au aruncat-o în eponima fântână, sau cel puțin asta s-ar vrea să credem. De interes este plasarea acestui tribunal popular, în 1862, cu câțiva ani înainte de ultima vânătoare de vrăjitoare din America, anume procesul de la Ipswich, și cu vreo 200 de ani după celebrele procese din Salem.
Catherine și Elena sunt în prezent obsedate de cazul lui Clark, Catherine văzând tot procesul ca pe o nedreptate și pornind într-o cruciadă feministă pentru adevăr și justiție. Elena, la rândul ei, dorește cu tărie ca magia să fie reală, se mută în casa copilărească peste vară pentru a încerca să comunice cu Ilsbeth.
O să opresc aici detaliile despre poveste, pentru că, deși am avut probleme cu romanul, cred că este unul ce merită citit.
Una dintre aceste probleme este confuzia în care mă aflam aproape constant. Punctele de vedere se schimbă de la un capitol la altul, lucru care uneori funcționează foarte bine, dar alteori tulbură apele poveștii și mă lasă cu mâinile în cap încercând să deslușesc exact ce încerca autoarea să exprime prin anumite șiruri de evenimente fără sens.
Atmosfera, de altfel, este superbă, o combinație de gothic american și basm care aduce frica și discomfortul la fel de des precum calmul și tranchilitatea.
Povestea în sine m-a prins, lucru atestat de faptul că am terminat romanul, ceea ce nu se întamplă dacă nu pot spune fără reținere că îmi place ce are de spus. Schimbarea constantă de timpuri și medii de scriere, când aceasta nu creează confuzie, ne arată perspectivele diferite ale unei rivalități feminine pline de istorie și dinamici complexe. De câteva ori pe parcursul romanului mi-am dorit să văd mai multe conversații între Elena și Catherine, deoarece acestea erau extraordinar de interesante.
Niciuna dintre femei nu este deosebit de simpatică. Elena postează prolific pe rețelele de socializare, o fană al hashtag-urilor și susținătore a ascultării vocii sufletești. Pentru ea, fântâna veche nu este un loc de amenințare, ci un loc magic, de unde și faptul că este locul ei preferat pentru antrenamentul de yoga de dimineață. Ea crede că a format o legătură spirituală cu Ilsbeth și este obsedată de ideea că poate folosi acest lucru pentru a dovedi existența ,,magiei bune”. Din păcate, situația este destul de diferită.
Catherine, așa cum am mai spus, o vede pe Ilsbeth ca pe o victimă a prejudecăților, la fel ca multe alte femei de-a lungul istoriei, și intenționează să scoată la lumină această nedreptate. Catherine nu se poate abține din a posta fragmente dintr-o scrisoare deschisă adresată locuitorilor din F– ca răspuns la acuzațiile pe care aceștia i le aduc. Ea se simte victimă a unei ,,vânători de vrăjitoare” moderne.
În mod surprinzător, comentarii precum ,,Din umila mea experiență, niciunul dintre voi nu este un geniu” nu o fac să fie bine-vazută în ochii localnicilor, iar postările sale nefiltrate, care includ conversații cu familia și cu avocata ei, Nora Green, nu sunt nici ele bine primite.
Personajele secundare, precum Green, sunt un alt punct slab al operei. Ele există exclusiv în percepția celor două protagoniste, dar mie mi s-au părut slab caracterizate și sincer, plictisitoare. Este păcat, având în vedere că o tematică importantă a romanului este percepția maselor asupra individului.
„The Witch in the Well” este o carte foarte bună pentru cei ce apreciază thrillere lente, cu aură supranaturală. Alții ar putea fi lăsați reci de stilul de scriere și povestea uneori prea obtuză.
Cartea nu este încă tradusă în limba română, dar varianta în engleză poate fi găsită în librării fizice și online.
