MOMENT COMEMORATIV LA MUZEUL „IOAN SLAVICI” DIN ȘIRIA/ REMEMBER: PROF. UNIV. DR. VIRGIL VINTILESCU
Anul acesta se împlinesc 175 de ani de la nașterea, în ianuarie 1848, a marelui scriitor Ioan Slavici, în timp ce luna august marchează intrarea în spațiul veșniciei a prozatorului ardelean.
Printr-o stranie coincidență (sau nu), în urmă cu șase luni, trecea în neființă cel care a pus bazele muzeului „Ioan Slavici” din Șiria, prof. univ. dr. Virgil Vintilescu. Acesta este contextul în care familia profesorului Virgil Vintilescu a decis organizarea, în acest weekend, a unei acțiuni comemorative, care a marcat ieșirea din ființă a unui mare scriitor și, în urmă cu șase luni, pe cea a întemeietorului muzeului dedicat prozatorului ardelean.
(Foto: Virgil Vintilescu, arhiva familiei Vintilescu) (Sursa: https://www.libris.ro/)
Ne bucură luarea unei asemenea inițiative. Pentru că trăim într-o lume care vânează senzaționalul, extremele, spectaculosul și, până la urmă, artificialul și lipsa normalității. Acest moment comemorativ poate fi considerat ca una dintre încercările întoarcerii noastre la normalitate: recunoașterea, cu respect, a ceea ce e cu adevărat valoros, a ceea ce ne construiește cu adevărat.
La evenimentul organizat, participarea a fost restrânsă la membrii familiei, apropiați și câțiva dintre foștii studenți ai profesorului Virgil Vintilescu. Această întâlnire caldă și plină de emoție, desfășurată într-o atmosferă de familie, a fost găzduită de doamna muzeograf Laura Moț, care a moderat cu mult suflet discuțiile ce au avut rolul de a rememora imaginea tatălui, bunicului, a socrului, dar și a profesorului care a fost Virgil Vintilescu.
Astfel, doamna conf. univ. dr. Liana Ștefan, de la Facultatea de Economie și Administrare a Afacerilor din cadrul Universității de Vest din Timișoara, fiica profesorului Virgil Vintilescu, a povestit, în premieră, felul în care muzeul a luat ființă prin eforturile tatăui său, pe atunci profesor la școala din Șiria. Profesorul Virgil Vintilescu, după cum se știe, a predat cursul despre marii clasici ai literaturii române în cadrul Facultății de Filologie din Timișoara, fiind un admirator al acestora, în special al lui Eminescu și al lui Slavici. În Șiria fiind, a făcut eforturi pentru înființarea muzeului care poartă numele scriitorului ardelean, conștient de importanța unei asemenea întreprinderi pentru cultura locală și cea națională.
Ceilalți vorbitori au marcat momente din viața de părinte, alții, care i-au fost studenți, au subliniat importanța pe care activitatea de la catedră a profesorului Virgil Vintilescu a avut-o pentru dezvoltarea lor ca viitori profesori și ca intelectuali.
Reținem câteva fragmente din discursurile cu rol omagial, rostite de foști studenți:
„Îi mulțumesc profesorului meu, Virgil Vintilescu, pentru a fi contribuit, alături de ceilalți colegi ai domniei sale, nu doar la formarea mea profesională, ci și la formarea mea – îndrăznesc să spun – ca om de cultură. De la cursul despre „Junimea și Titu Maiorescu”, la cel despre „Marii clasici și Junimea” am învățat în primul rând ce înseamnă o perioadă extrem de valoroasă din punct de vedere estetic în cultura românească. Pe de altă parte, am descoperit pledoaria care îmbină stilul academic cu umorul, poate și cu acel a vorbi „pe dedesubt” (cum spunea Arghezi despre versurile sale), care ne punea la încercare puterea de a delimita vorba serioasă de cuvintele ușor mucalite. Acest amestec avea rostul de a face mai agreabil pentru noi, intelectualii încă în formare care eram, un curs oarecum arid, care se baza mult pe elemente de istorie literară. Dincolo de eleganța discursului, se simțea, la profesorul Vintilescu acel „a ști pe dinăuntru” care te face să povestești totul nu doar cu o perfectă stăpânire a subiectului, ci și cu multă pasiune…
Sunt pe lumea asta oameni care există parcă pentru noi, în momentele în care avem nevoie de ei. Nu atât profesorul, cât omul din profesorul Vintilescu a fost cel care mi-a oferit, în stilul atât de caracteristic, pieziș și nu de-a dreptul – tocmai ca orgoliul meu să nu se simtă jignit – întâiul sprijin în formarea mea ca viitor intelectual…
Puțin mai târziu, nu mult după revoluție, am însoțit acest om, pe care nu îndrăzneam să-l numesc prieten pentru că rămânea, pentru mine, Profesorul, pe un drum al tristeții, datorită faptului că, în urma unor conjuncturi nefericite a trebuit să părăsească spațiul universitar… Îmi povestea cu durere abia mascată de plecarea de la universitate, de cât de mult s-a simțit umilit și îndepărtat de o lume care i-a fost dragă…
Sunt oameni care încearcă să netezească vieți. Să așeze în calea vieții altora pietre pe care aceștia să se înalțe. Profesorul Vintilescu a fost, pentru mine, un astfel de om.” (prof. dr. Janina Flueraș, Colegiul Național „Moise Nicoară”).
„Domnul profesor Virgil Vintilescu a fost un cadru didactic de excepție, venit pe lume parcă pentru a-și onora profesia. Rar am văzut atâta acribie în modul în care-și pregătea cursurile, atâta meticulozitate în a cerceta sursele pentru a spune adevărul, fie atunci când se adresa studenților, fie atunci când pregătea o carte. A făcut din Literatura română, pe care a cinstit-o întru totul, o știință exactă. În ce sens? Nimic nu trebuia să fie spus altfel decât ca la carte. Cu lux de amănunte și întru adevăr. Epoca Marilor Clasici i-a venit mănușă. Studentă fiind, am învățat multe de la dumnealui, nu doar despre Eminescu, Creangă, Caragiale sau Slavici, ci și despre felul în care să învăț, subliniind, fișând, notând corect bibliografia – în situațiile în care alcătuiam teze.
Îmi amintesc cu drag și dor de omul Vintilescu, exemplu de omenie, bun-simț, aplecare către ceilalți. În vizitele pe care i le făceam, îl simțeam ca pe un prieten. Ascultam fascinată poveștile lui de viață, pentru că era un neîntrecut povestitor, dezvelindu-și sufletul ca un copil, și vedeam în asta nu o slăbiciune, ci puritatea omului care nu minte, care are și el dezamăgiri, neîmpliniri, dureri personale. Prea era stăpânit de spiritul dreptății, prea era justițiarul de serviciu. Pentru asta, multe invidii a iscat personalitatea aceasta puternică, multe se vor fi înnodat și pe mulți i-a încurcat, în felul în care încurcă sau îi deranjează oamenii superiori pe cei mediocri. Ne mirăm? Dar cu Blaga nu a fost la fel?
În altă ordine de idei, mi-l amintesc aprinzându-se ca un foc, privind apoi în felul acela inconfundabil, sau zâmbind șarmant. Mi-l amintesc vorbind cu mare drag de soția și copiii lui, iar vizitele pe care i le făceam erau un prilej de a asista la felul în care curgeau timpul și vorbele într-un acasă familiar mie. Era omul care știa să te facă să te simți important, valoros. Cum am spune azi, să fii văzut. Da, te asculta, te vedea, puteai să ai un sfătuitor la greu.
Cred că în viața fiecăruia dintre noi vin oameni care ne dau o direcție. De existența cărora se leagă evoluția ulterioară a unor evenimente sau destine. Aș putea afirma că domnul profesor a fost acolo când trebuia, pentru foarte mulți dintre noi. Cu siguranță că este, așa cum s-a afirmat printr-o sintagmă, „creator de identități”. A creat oameni, a lăsat în urmă o colecție impresionantă de cărți muncite ani buni, a lăsat un muzeu la Șiria. Iar în sufletul nostru a lăsat nu un mare gol, ci o mare de amintiri. Binecuvântată fie-i memoria!” (prof. Eugenia Groșan, Colegiul Național „Elena Ghiba Birta”).
Muzeul „Ioan Slavici” din Șiria este vizitat anual de profesorii și elevii școlilor arădene, dornici să completeze, prin poveștile cu felii de viață și prin diversele exponate aflate aici, lecțiile din clasă despre marele scriitor.
(Foto: Ioan Slavici, https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Slavici)
Nașterea muzeului este o altă… poveste, pe care o vom prezenta într-un articol viitor.
