Capitolul III
Era o joi somnoroasă și Claire se întreba dacă merită să mai facă ceva. Se simțea tristă. Clădirea școlii o întrista în mod deosebit. Avea coridoare lungi și geamuri înalte care erau udate de picăturile unei ploi mărunte și aburite de suflarea obosită și monotonă a persoanelor din clasa învăluită în lumină slabă de neon. Îi părea mult prea clad pentru acea perioadă și, totodată, suficient de rece pentru a face dimineața figurine pe geamul mașinii. Privea cerul încercând să găsească ceva plauzibil în scrisoarea lui Austen și a tresărit auzind clopoțelul. S-a uitat la ceas. Era 11:00. Se întrebase ce făcuse în ultima jumătate de oră dar nu își amintea nimic altceva decât imaginea cerului. S-a îndreptat spre pervazul geamului din spatele clasei și s-a sprijinit în coate de el. Privea curtea școlii. I se părea precum un covor gri cu petice de oglindă în care se reflecta plăpând o bucată de cer. Îi veneau în minte fraze precum: „Mi-aș dori să pot simți.” sau „Când radio-ul se oprește, eu tot cu gândurile mele rămân.” Pe moment nu își dăduse seama ce fusese sau de unde venise. Își tot repeta în minte cuvintele în speranța că va face legătura cu ceva. Trebuia să fie ceva. Știa că le mai auzise undeva.
-Hei, Claire! a putut distinge cuvintele care au întrerupt –o din așa -zisa ei meditație.
– Bună Ecaterina, a spus încercând să își ascundă repulsia.
– Ina, a corectat-o aceasta.
– Cum spui tu, i-a răspuns indiferentă.
„Ecaterina Dumitrescu” , își aminti Claire . Era ciudat să o gândească, poate și mai ciudat să o spună dar ea și cu Ina se înțelegeau cândva destul de bine. Cândva înainte de Austen, cândva înainte de liceu, erau prietene pe vremea când Facebook-ul era doar un gând în mintea unui om. Nu avea nimic personal cu ea și își dorea să fie fericită dar simțea că Ina emană o atitudine falsă ori de câte ori se afla Claire în preajmă. După câteva momente, Claire își reveni din starea de repulsie amintindu-și că toate acestea țineau de trecut, că Ina îi amintește de trecut iar ea în ultima perioadă se zbătea să trăiască în prezent, să uite de Austen și de prieteniile care, în anumite momente păreau așa de corecte dar care s-au dovedit a fi doar bolovanii care o trăgeau la fundul apei.
Pe Ina o văzuse ultima dată în decembrie anul trecut, cu o zi înainte de Anul Nou. Își aminti că pășea încet pe trotoarul amorțit iar iluminatul stradal emana o nuanță palidă care le contura umbra corpului cu minuțiozitate. Claire se întreba adesea de ce nu a luat tramvaiul în loc să acepte să meargă alături de Ina pe jos. Ea era mereu cu câțiva pași în fața lui Claire. Avea un mers greoi și apăsat. Vocea ei i se păru lui Claire atunci precum un zumzet enervant de albină într-o zi liniștită și caldă de vară. Claire își aminti că era destul de uimită de faptul că îi povestea de cearta ei cu Austen. Vorbea în continuu, întorcându-se cu mișcări bruște spre Claire ca să vadă dacă încă o mai asculta. Își aminti că mergea pe bulevard de mai bine de o jumătate de oră, timp în care trecuseră pe lângă patru stații de taxi dar doar după ce ajunseseră la capătul bulevardului au hotărât să ia unul. Nu era foarte târziu și Ina a propus să meargă la un ceai, propunere pe care, din impuls, Claire a acceptat-o. Pe vremea aceea Claire nu o mai văzuse pe Ina de aproape o lună deși mergeau la același liceu. Claire se gândi că era datorită legăturii sale cu Austen, ceea ce și era în mare parte adevărat. Lui Claire îi păruse rău că a aflat puțin mai târziu că Austen o plăcea și că acesta avea o oarecare reținere datorită legăturii lor de familie. Își aminti că s-au așezat la o masă din centrul cafenelei. Ina era singura persoană în prezența căreia Claire stătea mai „la vedere”. Devenise o fire explozivă de curând. Claire se uita la ea în timp ce așteptau chelnerul și a constatat cât de repede trece timpul. Figura plinuță și fata timidă cu rucsac vintage dispăruse de mult. Acum avea fața trasă, aproape palidă și ochii cu tente de galben deschis obosiți. În afara disputei cu Austen, părea destul de fericită. Când a venit chelnerul, spusese că nu dorește nimic pentru că fusese deja în două locuri cu alți prieteni. Acest detaliu Claire l-a înghițit în sec, precum un pumn în stomac, deși era cumva sigură că nu a vrut să o rănească. Și totuși se întreba de ce a mai propus să meargă la ceai dacă ea nu dorea să consume nimic. Claire își mai aminti că Ina a dat un telefon și că ea se holba la decorațiunile de Crăciun ale cafenelei. E sigură și acum că au fost cele mai ciudate momente cu ea de până atunci. După ce Ina a închis, a reluat discuția despre Austen încercând să îi analizeze reacțiile lui Claire. Făcea pauze regulat, parcă așteptând să îi spună ceva, să o complimenteze pentru o anumită decizie sau să îi ia apărarea lui Austen dar Claire, spre disperarea Inei doar bea încet din ceaiul primit. Claire se uita la ea și își dădea seama că nu avea nimic de spus. Făcuse multe lucruri despre care Ina auzise vag și de care Claire era mulțumită dar nu simțea să i le povestească. Părea o persoană total diferită de ea și în acel moment, în acea noapte de decembrie, Claire a știut că a pierdut o cunoștiință veche.
– Ce mai faci?a întrebat-o Ina.
– Mă gândeam la vremea asta…
– Da, a spus întrerupând-o.Tu mereu ești mai visătoare.
– Mda, a încuviințat sec Claire.
– Oricum, a urmat după o scurtă pauză destul de stânjenitoare. Am auzit că te-ai întâlnit cu Austen marți seara.
– Veștile circulă repede, nu-I așa?a spus încercând să fie indiferentă.
– Ce bine!
– Adică? s-a încruntat nedumerită.
– Austen nu ți-a spus? Sincer credeam că ți-a spus.
– Ce să îmi spună? a privit-o și mai nedumerită dar de data aceasta devenind suspicioasă.
– Dacă știam că nu ți-a spus nu veneam la tine, a urmat ea.
– Dar ce să îmi spună?
– Vezi tu, a încercat să îi explice , eu și cu Austen am vorbit mult în ultima perioadă și cred că mă place…
– Felicitări! Ce pot spune mai mult? a intervenit Claire mai mult apărându-se căci simți că Ina voia să îi vadă reacția.
– Dacă așa stau lucrurile, și eu mă bucur că vorbești din nou cu Austen.
Claire o privi cum pleacă și încercănd să uite de incident și-a reluat locul la fereastră amintindu-și unde auzise acele fraze. De fapt, nu le auzise. Le citise într-unul dintre caietele bunicii lui Austen. Își aminti că era un fragment subliniat cu roz : „ Mi-aș dori să pot simți. Sunt blocată ca o casetă veche într-un aparat stricat. Merg pe ripit. Mereu aceleași versuri. Mașina e în mișcare. Trece pe lângă locuri pe care nu le-am mai văzut dar care sunt superbe. Eu admir peisajul, dar tot același cântec îl cânt, fără să simt călătoria…Când aparatul se oprește, eu tot cu gândurile mele rămân. Acum e liniște. Motorul uzat nu se mai aude. Acum îmi pot auzi gândurile la volum maxim. Mă înnebunesc. Îmi doresc să repare cineva aparatul. Să mă elibereze. Dar celui care conduce nu îi pasă! E atent la drum. Admiră peisajul și simte. ” Claire simți o repulsie față de tot și de toate. Se întreba dacă a ținut vreodată cu adevărat la cineva. Dar sigur că a ținut! Dar mai rămâne să te întrebi dacă nu erai cu persoana respectivă , de exemplu o rudă, mai era oare așa de atașată de ea? Mai trecea cu vederea micile conflicte. Credea că răspunsul e în egală măsură și da și nu, că e ceva din natura umană să se atașeze de alți oameni. „ E ceva complet normal. Dar până la urmă, ce e normalitatea?”, s-a întrebat. „ E ceva tot creat de noi, de oameni”, se gândi. „ Noi am pus bariere, noi am inventat clasele sociale și tot noi am luptat pentru drepturi. Și apoi nu te întrebi de ce trebuie să se bată stânga cap în cap cu dreapta?”.
– Claire! Te caută profa de română, a auzit un ecou și vocea unei colege…
– Da? Unde e?
– A spus că te așteaptă în fața bibliotecii.
– Mulțumesc.
– Grăbește-te că se sună!
Coborî scările și căută cu privirea în aglomerația de oameni făptura aceea uscățivă, slabă, cu părul mai mult cărunt decât blond, dar cu zâmbet cald căreia i se spunea de toată clasa „Profa 66” pentru că în tinerețea ei a fost iubita unui motociclist american.
– Claire, dragă! Ce mai faci? a întâmpinat-o „Profa 66”.
– Bună ziua! Sunt bine. Mi s-a spus că mă căutați.
– Așa este. Vezi tu, a continuat privind-o pe Claire mai de aproape, mâine va avea loc un festival de literatură aici în școală și mi-ar plăcea dacă ai citi ceva, orice, ce vrei tu.
– Sigur, a fost răspunsul nu foarte entuziasmat a lui Claire gândindu-se la cât de important trebuie să fie evenimentul. Dar ce să citesc? Ceva ce știți și dumneavoastră?
– Ar fi o idee bună. Sigur că da, a încuviințat după câteva secunde , zâmbind copilărește. Doar nu vrem să părem niște amatori, nu?
– De la ce oră e? se interesă Claire.
– Mâine la 10, în sala festivă.
– Voi fi acolo.
– Era să uit! Vor veni câțiva scriitori din Cluj, să nu fii descurajată. Te aștept.
– Contați pe mine, a spus simțind cum o cuprinde o stare de agitație, după care a continuat: Mulțumesc mult de încredere!
– Oricând, i-a zâmbit „Profa 66”.
Claire Walsh ieșise din școală la ora 14 fix și afară ploua. Se revărsa o ploaie încărcată de amintiri, de suspans, de așteptare, de tristețe și Claire vedea toate aceste elemente ca fiind senzațiile unei alte persoane. O persoană în interiorul căreia era odată vară, o persoană în interiorul căreia a explodat ploaia și acum a încolțit toamna – persoana ei. Picăturile de ploaie răsunau ca un ecou în mintea ei și fulgerele le simțea ca pe niște săgeți ce îi străpungeau inima căci era conștientă că îi lipsea Austen. Își deschisese umbrela oftând și înaintă pe alee până când ajunsese în parc. În mâna dreapătă ținea punga cu cărțile de la bunicul ei grăbindu-se să ajungă la muzeu până în ora 14.30. Muzeul nu era decât la zece minute de școala ei dar Claire se mai oprea uneori să admire ce a mai rămas din copacii parcului. De când conducerea orașului a vrut să distrugă un parc ( fără succes) Claire aprecia mai mult copacii îmbătrâniți. Se gândea adesea ce fel de personalitate puteau să aibă oamenii care i-au plantat și se întreba dacă erau de naționalitate română pentru că , în viziunea ei, acei copaci aveau o valoare mult mai însemnată dacă erau plantați în spirit național.
– Dă-mi voie să te ajut! se oferi Austen alergând înspre Claire și încercând să ia punga din mâna ei.
– E în regulă. Mă descurc,a răspuns surprinsă de prezența lui.
– Ești sigură? Arată destul de greu, a insistat.
– Sunt sigură. Mulțumesc.
– Cum vrei tu.
– Dar ce faci tu aici? a spus luând distanță.
– Am venit să văd ce mai faci, a afirmat cu o vagă sinceritate, băgându-și mâinile în buzunarele de la pantaloni.
– Serios? a fost ironică Claire. Dar nu era nevoie.
– Nu mi-ai răspuns…
Clare își îndreptă privirea înspre ramurile copacilor încercând parcă să găsească o scăpare după care își dădu ochii peste cap iritată și spuse:
– Ce să îți răspund? Nu am ce să îți răspund. Dar, dacă voi găsi un răspuns, fii sigur că o să ți-l trimit prin Ina. Sunt sigură că ar fi încântată.
– Claire! Pe bune, Claire?
– Da, a afirmat serioasă după care a zâmbit sec și a continuat: Ști că a venit azi la mine în clasă?
Austen o privi surprins.
– Da, a dat din cap afirmativ….Da…a venit să-mi spună…Culmea! A venit să-mi spună că se bucură că noi vorbim.
– E posibil să-i fi spus că ne-am întâlnit, dar nu o lua așa…E o persoană bună și…
– Uite ce e, l-a întrerupt, eu nu am nimic cu ea sau cu această situație. Totul e bine. Hai să ne vedem fiecare de viață, vrei?
– Îmi pare rău, a spus apropiindu-se de Claire.
– Eu trebuie să plec.
– Haide, Claire! Vreau doar să vorbim.
– Voi întârzia. Azi nu am timp,a spus dând să plece.
– Mergi la muzeu? a întrebat tăindu-i calea.
– Da, a afirmat sec. Acum lasă-mă să trec, te rog.
– Pot veni și eu cu tine. Sunt sigur că domnul Walsh s-ar bucura să mă vadă.
Claire îl privi suspicioasă dar își aminti de starea bunicului ei și se gândi că întâlnirea cu Austen i-ar ridica puțin moralul, așa că acceptă să fie însoțită de el la muzeu.
