8.
Monika mă surprinsese, totuşi, cu ieşirea ei paranoică. Dar nu minţise. Zbura cu avionul şi plutea, agăţată de frânghiile paraşutei. Saltul cu paraşuta devenise, cu timpul, printre altele, mijlocul ei suprem de-a mă pune în inferioritate. De a mă pune la punct. Cine a avut îndrăzneala să spună că iubirea este comodă?! Când, după lupte seculare, totul ajunsese să pară a fi deja foarte bine între noi, când relaţia noastră se putea numi în sfârşit o relaţie, când relaţia noastră se afla în vârful piramidei, s-au intensificat ieşirile ei la Szeged. Nu ştiu dacă eram chiar gelos. Dar ştiam ca barbaţii roiesc in jurul femeilor care arată bine. Iar Monika parea ca înfloreşte, cu fiecare zi. Pentru că oarecum ceream ceea ce s-ar putea numi explicaţii, şi-a găsit să-mi propună să fiu alături de ea, oriunde s-ar afla, să urc chiar şi în avion. Intuia oare că, la proxima înălţare, avea să mă lecuiască de intenţia de a o mai însoţi? Ajunsese să mă cunoască destul de bine, pentru a bănui că eu, dacă era să urc într-o asemenea maşinărie, eram, şi nu doar la propriu, cu totul şi cu totul în aer. Pentru că instinctul meu de conservare este mult prea bine pus la punct. Mă verifica. (Trebuia să mă şi testeze, credeam eu, să se lămurească de ce anume eram în stare, aşa, la modul general. Pentru că o femeie nu vrea să fie doar iubită, convinsă şi posedată, ea ţine morţiş, poate chiar într-un mod inconştient, dacă tot se abandonează, să fie şi învinsă. Îngenuncheată. Partenerul trebuie să fie, din capul locului și tot timpul, mai puternic. Sau mult mai puternic. Femeia trebuie să se asigure de asta, ca să poată fi, la o adică, protejată. Apărată. Reflexe animalice, probabil. Sau normale, poate.) Aceasta a fost şi senzaţia când, după ce am pus piciorul în avion, din carlingă, pe măsură ce ne ridicam, am văzut casele tot mai mici, în timp ce sentimentul că mă aflu în pericol tot mai mare îmi devenea din ce în ce mai limpede. Ştiu că mă făcusem tăcut şi livid. Aşa-mi trebuia, dacă mă ţineam și tot țineam de fundul unei femei. Tocmai dădeam o probă de inconştienţă, urcându-mă într-un pensionar al hangarelor. Lăsându-mă pe mâna unui pilot despre care nu aveam nici cea mai mică referinţă. În loc să ajungem în Valea Omo din Ethiopia, să trăim o vreme printre băştinaşi, să scriem o carte documentară, chiar să facem un filmuleţ documentar, cum îi propusesem şi promisesem Monikăi, mă convinsese ea să-mi testez curajul, în înălţimi ucigaşe. Trebuia să plecăm în Valea Omo. (Deşi sunt departe de a fi un pasionat de alte petece de pe planetă, mă interesează mult mai mult geografiile interioare.) Dacă aparatul se defecta, de acolo nu mai era scăpare. Adevărat, oamenii sunt inconştienţi, iar inconştienţa duce lumea înainte. Dar întotdeauna, dar absolut întotdeauna, cu un preţ. Prețul vieții, de multe ori. Îmi venea să-l rog pe cel care pilota aparatul, pe Titus Badea, pe atunci încă doar Titus Badea, pe care, în momentele de iritare, aveam să ajung să-l calific, dar niciodată drept în faţă, cu apelativul peiorativ de „badea Titus”, să ne întoarcem. Îmi reproşam că lăsasem la o parte proverbiala mea prudenţă, proverbiala mea vigilenţă. Poate şi pentru că mi se făcuse lehamite să tot fiu prudent, să tot fiu vigilent. Calculat. Ba să nu calc semicercul, să nu fluier în biserică, ba să nu strănut în farfurie. Sigur că atunci am ales nu momentul nepotrivit, ci momentul total nepotrivit. Când deja, însă, mă aflam la mii de metri deasupra nivelului de altitudine la care eram obişnuit să trăiesc, au început să-mi bată dinţii în gură, ca ghearele de la maşina de scris. Aveam senzaţia că-mi voi da afară stomacul, cu toată supa de roşii cu dromaderi de fidea, pe care plutiseră insule verzi de ardei iute, tăiat în rondele. Cu tot cu grătarul alb de pasăre, prăjit în linii negre paralele şi oblice, mâncat, cu doar câteva ore înainte, la un motel de lângă Szeged. (Monika servise o pereche întreagă de debreţini.) Era pusă în pericol nu doar viaţa mea, dar şi misiunea mea sacră (sensul vieţii mele de atunci, totodată, sensul vieţii mele pe care pe atunci îl credeam sensul vieţii mele). Misiunea de a-mi pune în valoare calităţile de scriitor. Care să-şi onoreze datoria tripartită, faţă de Dumnezeu, faţă de mine însumi şi faţă de semenii mei. (Luther spunea că, atunci când scrie, îl ucide pe Diavol cu cerneală.)
Era din nou o zi neaşteptat de caldă, pentru un de început de noiembrie, şi badea Titus, care, pe atunci, era încă Titus Badea, mi-a făcut semn să urc în avion. Credeam că e ungur şi expresia lui de rotweiller, ofensivă, chiar agresivă, figura lui de recuperator, de criminal plătit, părea că trădează o înjurătură mută la adresa mea, formulată doar în gând, în limba lui Gyula Krudy. Simpla mea prezenţă părea să creeze disconfort. Mi s-a mai întâmplat. Uneori sunt un indezirabil. Pilotul Titus Badea îşi trăgea, cu destulă discreţie, un picior. Mare mi-a fost mirarea, când Titus Badea mi s-a adresat într-o limbă română ireproşabilă.
-Hei tu, şapte, vii cu mine în cabină! Nu am chef să te pierd pe drum.
A trebuit să treacă ceva timp, ca să-mi dau seama că era vorba despre mine: purtam o canadiană neagră, pe spatele căreia era, scrisă cu portocaliu, cifra 7 (numărul desăvârşirii, nu?). Eram în totalitate, de altfel, îmbrăcat în negru şi portocaliu, ca o salamandră. Titus Badea purta un costum mulat de camuflaj. Şi chipiu! Sugea pe o scobitoare, pe care o tot purta, cu vârful limbii, dintr-un colţ al gurii în altul. Titus Badea îmi părea suspect, din capul locului. Toată făptura lui inspira o mare forţă, dar şi ghilotina bunul simţ. Puteai chiar bănui că în mintea lui nebunia era exact la ea acasă. Întreaga lui fiinţă inspira o agresivitate permanentă şi uşor lizibilă. Și părea mereu ostil. Eu, care-mi trăiesc viaţa în repere afective, sunt foarte sensibil la poziţia celorlalţi faţă de mine. Sensibilitatea mea este croită dintr-un material fragil. Monika, în schimb, părea să fie mai altfel. Mult mai puternică decât mine, mai detaşată. Titus vorbea cu ea, aşa cu vorbeşti cu animalele; o trata cel puţin ca pe o subalternă. Monika probabil adora să fie tratată în felul acesta, să fie dominată, învinsă. Există femei impresionate de o accentuată asprime masculină. Impresionate, chiar, de nesimțirea masculină. Sufletul ei părea uneori să fie unul rece, dur, croit dintr-un material de asistentă medicală, pe care n-o mişcă o simplă picătură de sânge, de gardian de penitenciar. Şi totuşi, când se pierdea în braţele mele, părea o plastilină pe care o puteam modela, după bunul meu plac. Şi totuşi, după ce parcursul vieţii ei spirituale se schimbase radical, după ce începuse să aibă o viaţă spirituală, mai precis, Monika devenise o cu totul alta.
Ideea este că, înainte de a urca în avion, mi s-a părut că Monika s-a trădat. Sau a făcut-o intenţionat? Teribil ce mă mai enervează femeile care ţin să te facă gelos, să te pună pe jar. Ce-i drept, nu-şi făcuse din asta un obicei. A avut cu Titus un dialog, în ungureşte. (Deci Titus Badea, alias badea Titus, era un poliglot. Era poate obligatoriu, de altfel, să ştie limba specifică tetitoriului pe care el, cu preponderenţă, fusesem direcţionat să cred că opera.) Dar asta era încă nimic. Suspect mi se păruse schimbul, destul de siropos, de priviri. Amândoi, ignorându-mă total. M-au făcut să mă simt inexistent, pentru că păreau a nu se sinchisi de mine. Nici măcar nu constituiam un obstacol, în calea lor. Mi s-a părut c-au avut o discuţie care, prin ton şi intensitate, nu avea nici o legătură cu date tehnice, preparative sau detalii asupra zborului care urma. O remarcă, poate la adresa mea (eram, şi eu, paranoic?; eram, desigur), sau o chestie pe care o împărtăşeau numai ei. Numai ei doi! De regulă, dacă Monika trebuia să vorbească ungureşte cu cineva, îmi cerea mai întâi scuze. Normal, nu? Acum era prima abatere de la regula cu care mă obişnuise. De la regula bunului simţ, de altfel. Am încercat, finalmente, să minimalizez tot ceea ce observasem, punând totul pe seama sensibilităţii mele structurale exagerate, evaluării şi introspecţiei proustiene cu care pun totul sub lupă, în special lucrurile în care sunt şi eu mai mult sau mai puţin implicat. (Nu prea mai îndrăzneam să mă gândesc la paranoia.) Pentru mine, viaţa pare pe jumătate pierdută, dacă nu presupune şi reflecţia asupra ei. În ciuda încercării de a-mi păstra controlul, de a analiza totul la rece, Monika, prin gestuleţul cu care părea că mă excludea din viaţa ei, mi-a dat un motiv în plus în a mă urca cu inima şi mai grea, în pasărea aceea de oţel. Inutil să spun, totul mi s-a părut, acolo sus, total inutil şi absurd. Şi teribil de riscant. Un risc deloc necesar. Toţi zburătorii, patru paraşutişti, numărând-o şi pe Monika, se simţeau în al noulea cer, chiuiau şi se bucurau, asemeni unor copii. Copii şi erau, în inconştienţa lor, nişte copii mari, care jucau un joc aşa-zis de oameni mari, un joc inutil, absurd şi periculos. „Cu ce ajută omenirea, toată treaba asta, m-am întrebat, cu ironie?!” Mi se părea, sau auzeam hohotele (i-auzi, hohotele!) Monikăi? Se distra la nebunie, cel mai probabil, gândindu-se unde putusem să ajung, cu suspiciunile mele. Mintea ei reușea să intre ușor în mintea mea. Mintea mea intra greu în mintea ei. Asta nu-mi place, la o femeie. Dar asta te atrage, și asta, la o femeie. Se gândise ea că avionul poate fi, în cazul acesta, aparatul cu care se pot da lecţii unor categorii de posesivi. De geloşi. Mă rog, în ideea în care puteam a fi catalogat drept un gelos. A trebuit să ajung pe scaunul unui co-pilot, ca să-mi aduc aminte de învăţăturile unchiului Achim. Care avusese o căsnicie catastrofală, de care fugise, fără să se mai uite înapoi, până aci în Australia!: „Adame, în lumea asta sunt femei care se hrănesc cu carne de bărbaţi! Să-ţi aminteşti asta, din când în când! E bine de reţinut.” Vai, cât de mult mai invidiam, privind deja lumea de sus, acele clipe în care eram singur-singurel, la nivelul solului, crezând că sunt cel mai nenorocit om din lume. Zilele mi-erau un zbucium, iar noaptea un chin, o insomnie. Doar eu, o lună ca un nasture şi miorlăitul îndepărtat al unei pisici, ca un plâns de copil mic. Habar n-aveam cât de fericit eram, în nefericirea mea. Cât de în siguranţă. Eram în siguranță. Eram fericit, dar nu știam, vorba lui Meursault. Dar totul s-a terminat cu bine.
Şi, imediat după aterizare, Monika s-a transformat, subito, în cea mai iubitoare femeie din lume. Nu mă mai slăbea cu mângâierile şi pupăturile (în public!), nu mă mai scotea din pisi, miţu şi dragă (exteriorizări care mi se par oricum şi oricând deplasate, de prost-gust şi care erau şi suspecte, în acea conjunctură). Mă înşelasem din nou, probabil. Nu ştiam nimic despre ea. Despre o femeie. Despre femeie, în general. Nu ştiam mai nimic despre mine. Nu mă stăpâneam. Nu mă cunoşteam. Cine eşti tu, de fapt, Adam Popa?! De ce nu reuşeşti să înţelegi? Nu mă pricepeam la oameni. Nu ştiam nimic despre ceilalţi. Despre Monika. Este ea femeia care face din mine obiectul jocului ei? Îşi râde de mine, mă suceşte pe toate părţile, sau doar mi se pare mie? Cine eşti tu, de fapt, Monika T.? Eşti una şi aceeaşi femeie, fie că eşti ascunsă, fie că eşti aşa cum apari în lumină? Locuiesc în tine două femei opuse, care-şi iau pe rând prim-planul, sau doar mie mi se pare? Să fie amestecate în tine două Monika, şi în ce proporţii?…
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 1.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
