Toată lumea este în mișcare. Nimeni nu așteaptă să se întâmple lucruri. Chiar dacă în mijloc nu se găsește o tavă sau orice altceva de dorit, toți din jur sunt atenți, se mișcă, și nimeni nu abandonează poziția voluntar. Peste tot în lume este competiție.
Până și un stat precum Vanuatu se prezintă la evenimente sportive sau la discuții
privind pescuitul sau turismul. Și nimeni nu-l ignoră. Este acolo, are soluții, le
propune și ceilalți le discută sau le aprobă, după caz. Asta se întâmplă cel puțin la
prima vedere prin lumea largă. Acolo unde statele au interese ele fac tot posibilul să
se facă auzite, luate în seamă și în final respectate. Și, demn de reținut, statele nu
sunt persoane fizice capabile ele însăși să se reprezinte. Ele au reprezentanți, de
obicei aleși de majorități calificate ale populațiilor lor. Spun de obicei pentru că
există și erori din această perspectivă. Sunt state, și noi admitem asta chiar dacă nu
suntem de acord, care au ca reprezentanți oameni nealeși sau aleși fraudulos și care
nu reprezintă o voință națională. Ei, aflându-se în acest fel de partea greșită a
lucrurilor. O parte greșită care va avea efecte dezastroase pentru țara din care ei
provin. Tot ceea ce am scris mai sus poate fi numită „pledoarie pentru normalitate”.
Așa ar trebui să funcționeze relațiile dintre statele lumii. Pe alocuri chiar așa
funcționează. Așa după cum reiese totul este pe INTERES. Dar un interes care să nu
treacă dincolo de limita unde interesul celuilat ajunge. În limbaj mai popular putem
vorbi de schimburi de mărfuri. Vânzarea este una corectă dacă ea reflectă toate
criteriile de mulțumire și folosință. Altfel se cheamă țeapă. De o parte sau de cealaltă.
Așadar. Din experiența celor peste 34 ani de când țara noastră a încercat să-și reia cursul istoric pierdut în 1947, singura constatare solidă este că AM LUAT ȚEAPĂ.
La toate capitolele. O țeapă ireversibilă. Și din păcate una neasumată transparent de nimeni. Dacă până la aderările de la mijlocul anilor 2000-2010 mai puteam spera la o dezvoltare corectă a țării, pe baza interesului național, după 2005 s-a pus capăt definitiv acestui interes și România a început să nu mai conteze în peisajul european. Ni s-a luat scaunul de la masă. Sau acolo unde totuși l-au lăsat, ocupantul lui, a fost omis de la orice conținut al vreunei soluții cât de cât acceptabile pentru români. Sigur, nu a fost cazul. Asta este ceea ce s-a văzut atât de aproape cât și de departe. După 2005 noi nu am mai contat ca națiune și ca stat. Asta în timp ce un alt stat,foarte aproape de noi, cu care chiar avem un diferend istoric a dovedit faptul că se poate să se facă auzit și luat în seamă. Vorbesc despre Ungaria.
Observând aceste lucruri putem spune că diferențele sunt făcute exclusiv de oameni.
Iar cei care conduc statul maghiar se vede treaba că o fac în interesul poporului maghiar. Pentru că iau decizii doar înspre folosul și interesul națiunii vecine. Spre deosebire de cei care ne conduc statul de mai bine de 20 ani. De ce cred eu așa? Pentru că observ și îmi fac propriile aprecieri. Ungurii nu o duc deloc mai rău decât noi. O spun statisticile. Înainte de a se conforma oricăror decizii venite de la nătângii lideri ai UE, ei își fac socotelile și decid exclusiv în funcție de ceea ce le iese. Nu s-au așezat imediat în spatele Ucrainei, considerând că nu au nimic de câștigat dacă se fac oponenții rușilor doar de dragul naziștilor din Ucraina. Ei au privit înainte de toate spre propriul popor și pe interesul păstrării relațiilor cu Rusia pentru viitor. N-au dat cioara din mână pe iluzia acelora multe ce aveau să se așeze chiar pe gard. Au preferat să stea în banca lor în timp ce ceilalți se dau cu burta de asfalt să-și falimenteze economiile în iluzia unui câștig deloc sigur. În ceea ce ne privește, chiar dacă ipotetic Rusia ar pierde ceea ce au câștigat și Ucraina ar termina pe cai mari acest război, noi nu vom fi luați în seamă de cei mari, având în vedere comportamentul trădătorilor din stat. Unul de slugă preasupusă. Care n-are ce căuta la masă. Vom rămâne cu toate pierderile de până acum în cel mai bun caz. Asta dacă nu ne vor obliga să suportăm și alte costuri în favoarea Ucrainei. Care va plăti rușilor daune de război, atât cât le vor cere. Că așa e la război.
Suntem aproape de a ieși din istorie ca națiune și încă nu ne trezim din prostie.
Căci cum se poate numi starea aceasta de „dolce far niente” și ne pregătim să validăm în alegeri aceiași indivizi fără scrupule și fără bun simț? Acum când întreaga lume care contează își face socotelile de după ce va urma, noi încă aprindem lămpașul. Cu care nu vedem mai nimic. Tagma jefuitorilor trebuie stârpită pentru ca țara să poată beneficia de un viitor normal. Dacă-l așteptăm pe Tudor Vladimirescu s-ar putea să ne pricopsim cu „dospirea” acestei tagme. Noi, și doar noi, generația de acum TREBUIE să ne activăm DETERMINAREA istorică de a ne lua țara înapoi din mâinile trădătorilor.
Cum? Poate fi cea mai grea întrebare dar și cel mai ușor răspuns.
Depinde de fiecare dintre noi de cât de dispus este să-și atingă limitele. Dacă ne e încă bine nu înseamnă că mâine nu devenim total vulnerabili. Cât suntem sănătoși încă putem lucra. După aceea doar privim și așteptăm momentul fatalității. Când nimeni nu mai poate interveni să ne ajute. Nu este un apel la acțiune sau vreo platformă de organizare subversivă ceea ce am scris, ci doar o simplă și necesară atenționare cu privire la existența și perenitatea noastră.
Citește și:
