Nu am fost educat „special” să fiu politicos. Am învățat pe parcurs. Am văzut pe ai mei cum se comportă cu alții. Sigur, mi s-a spus să salut pe toată lumea. În Micălaca, ne cunoșteam toți. Prima lecție. Salutam. Îmi amintesc că eram cu mama pe bulevard și ziceam „Sărut-mâna” la trecători. Apoi, mama mi-a spus că trebuie să-i salut doar pe cunoscuți. A doua lecție. Au trecut anii. La Muzeul Județean, spuneam „sărut-mâna” femeii de serviciu. La fel, la ziar. Eram politicos cu portarii, cu șoferii, secretarele. Prețuiam munca fiecăruia. Dar de ce scriu toate astea? Astăzi, mă duc spre Centru. În față la Liceul „Moise Nicoară” o mașină rămase în pană pe linia întâi. Semnalizez stânga. Nimeni nu m-a lăsat să intru pe banda a doua. Dacă eram „afară”, aș fi fost lăsat și să mă întorc la 180 de grade, ac de păr. Mă duc la Primărie. Prin curtea din spate. Dau să intru. Văd o doamnă cu un păhărel de cafea în mână. Venea din curte, de la o țigară. Nu o știam, dar era evident că e o funcționară de la Primărie. Și, mai ales, era femeie. Se afla la vreo trei metri. Deschid ușa, o aștept, secunde bune, să intre prima. Nu a zis nici „mulțumesc!”. Mi-a stat pe limbă să zic „Cu plăcere!”. Dar nu am făcut-o, pentru că pretind că sunt politicos. Însă, constat, că mulți au mai puțini ani decât arată buletinul – nu au cei șapte ani de acasă.
1 comentariu. Leave new
Dé Dumnezo bine, oameni buni!
16 noiembrie 2015
La Borşa de Cluj, o să vă surprindă, oamenii nu se salută! Borşenii nu îndeplinesc acea formalitate seacă, care le-a intrat oamenilor în reflexul cotidian. La Borşa „Oamenii îşi dau bineţe!” Fiecare îi dăruieşte celuilalt semen „binele”, tot „binele” posibil să-l primească, binele ce îi poate aduce o viaţă îmbelşugată. Cel puţin aşa era pe timpul meu. Cam demult, e drept!
„Dea Dumnezeu bine!” – vă zic dumneavoastră şi vă dau bineţe la toţi prietenii mei. Nu e o rutină seacă, fără implicare sentimentală, ci îmi exprim o dorinţa sinceră de mai bine pentru voi. Dar ca să respect şi grafic pronunţia fonetică de la Borşa, acest semn de respect sincer, s-ar scrie: „Dé Dumnezo bine!”
Aceasta era expresia fonetică de „a da bineţe” la Borşa. De a dori „binele” semenului tău! Iar celui căruia îi doreşti binele îţi va răspunde, la fel cu o urare, cu o dorinţă a lui pentru binele tău: „Sănătate bună”! Urmat de numele interlocutorului. Uite un exemplu.
– Dé Dumnezo bine, lele Marie!
– Sănătate bună, Petre! Vine răspunsul.
Semnificaţia acestui gen de relaţii, interpersonale, când membrii dintr-o comunitate îşi doresc reciproc cele mai semnificative stări umane, pronunţate sincer, firesc, clar, vădesc o societate a bunului simţ, a unei educaţii tradiţionale, a armoniei, ce vin de demult.
Bunul simţ, demnitatea, spiritul de întrajutorare erau imprimate în educaţia rurală, fixate în gena ţăranului, a locuitorului din Borşa. Respectul între vârste, între sexe, respectul datorat celui mai vârstnic sau celui mai educat, preotului, dascălului, păreau comportamente fireşti. „Aşa se cade” – spunea mama sau bunica.
Aşa se cade? Da! Aşa.
Nu ştiu dacă era o educaţie savantă, compatibilă cu progresul societăţii, în parametri evolutivi, dar niciodată nu am primit vreun reproş dacă m-am comportat după aceste cutume rurale, moştenite de la înaintaşi.
„Săru’mâna bunule” – era modul meu de adresare bunicului şi nu numai al meu. „Săru’mâna bună” – părea o datorie plăcută, să te adresezi mamei tatălui tău, bunicii. Adresându-te aşa, primeai şi o recompensă : o atingere fină pe obrazul tău, o mângâiere pe cap sau pe frunte. Erai satisfăcut că respectul tău a fost apreciat.
A rosti firesc, simplu, „săru’mâna”, la sosirea sau la plecarea părinţilor sau bunicilor tăi, sau a rudelor mai în vârstă, nu era o obligaţie impusă, ci o reacţie voluntară. Un sărut pe frunte la sosire, sau un îndemn la plecare: „ai grijă de tine copile”! – îţi păreau fireşti, de apropiere sufletească. Sau atenţionarea: „să nu ne faci de ruşine copile!”, intra în arsenalul educaţiei rurale. A te face de ruşine, era un mare blam personal. Părinţii te priveau cu alţi ochi. Trebuia să treacă ceva timp până să ajungi în situaţia anterioară. Eventual o faptă bună. Dar, puteai chiar să fii exclus din societate, să devii un proscris.
Când mergeai la un unchi sau la o mătuşe în vizită, poate chiar la o vecină, să ceri împrumut drojdie de dospit aluatul de pită, mama te atenţiona: „vezi copile, să dai bineţe!” La rude, cu „săru’mâna” unchiule, mătuşe şi cu „Dé Dumnezo bine!” – la lelea Anuţă.
Desigur, salutul ce se acorda oricui în sat, cu „bună dimineaţa”, „bună ziua”, „bună seara”, sau „noapte bună”, erau uzitate, dar, dacă erai apropiat de cel întâlnit, „Dé Dumnezo bine!” era mai bine primit.
Respectul şi buna-creştere nu erau străine chiar între fraţi. Fiecare datora respect celuilalt. Fratele cel mare, primul venit pe lume, era considerat mai înţelept, avea autoritatea, chiar acordată de părinţi, pentru a-i înlocui în caz de necesitate. În viaţă se mai întâmplau necazuri, chiar să-ţi moară părinţii. Mama mea, al 11-lea copil, a rămas orfană de ambii părinţi la 8 ani. Unchiul Alexandru Bochiş – Gubău a crescut-o, până s-a măritat. Îi datora unchiului un respect deosebit. De aceea fraţii cei mai mici îl ascultau şi i se adresau cu apelativul „bade” sau „bădiucule”. Asta era în general la toate familiile. Dacă diferenţa de vârstă între fraţi depăşea circa 4-5 ani. Sau la fete, surorii mai mari, i se adresa cu „lele” sau „leliucă”, de cea mică, în semn de respect.
Cu „Săru’mâna părinte” i te adresai şi preotului, când îl întâlneai pe uliţă. Dacă se oprea şi te privea întrebător, înaintai cuviincios spre el, iar când popa îţi întindea mâna, te înclinai smerit, apropiai buzele sau fruntea de mâna lui, iar mângâierea sa pe creştet era o „bine-cuvântare”. Era un eveniment ce îl comunicai părinţilor. Ei îi acordau o conotaţie pozitivă, chiar divină, că eşti „bine-cuvântat”. O să-ţi ajute Dumnezeu în viitor! Te îmbărbăta tatăl. Te simţeai tonifiat moral, mai încrezător în tine. Sperai ca la proxima ocazie să învingi. Eşti bine-cuvântat !
Învăţătorul, dascălul, în vremuri trecute, înainte de Al Doilea Război Mondial era liderul cultural al comunei, personalitatea proeminentă – alături de preot – dintr-o localitate rurală. Dascălul, îmi spunea mama, că era „omul care lumina comuna”! Educaţia morală, civică şi patriotică ce le propaga, activitatea culturală ce o organiza – coruri, culegere de folclor, dansuri, bibliotecă, teatru de amatori şi chiar selecţia viitorilor „şcoliţi” ai satului erau determinante pentru viitorul comunităţii. Toate activităţile sale, exercitate din suflet, aveau ca fundament, morala creştină, bunul-simţ şi demnitatea umană. Nu exagerez deloc. Am stat de vorbă cu bătrâni născuţi la jumătatea secolului al XIX-lea, care mai citau din pildele preotului sau dascălului din Borşa. „Aşa a zis Popa Bochiş la predica de Paşti…”, sau „cântecul acesta îl ştiu de la cor, de la învăţătorul Mureşan”…