Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească, nu, nu aceea din Humulești, a lui Ion Creangă, pe care l-am parafrazat, ci la a noastră, din Micălaca, retrăiesc emoțiile de atunci, vii, neșterse de curgerea timpului, Adesea, casa se umple din nou și cei dispăruți sunt vii, își văd de rostul lor, de tabieturile lor. M-am dezmeticit, am conștientizat identitatea EU-lui meu acolo – adică aici, unde sunt și azi, după o rătăcire la bloc, ca prototip al „omului nou” – aici m-am format ca om. Trăiam laolaltă cu bunicii din partea mamei. Bunicul meu lucra la Vagoane.
Acolo a trudit toată viața, până la pensionare, ca nituitor, ca tovarăș bun cu ciocanul său de nituit, care cântărea vreo 30 de kg., dacă nu mai bine. De acolo și-a câștigat pâinea. Și nu exagerez zicând „pâinea”, pentru că avea un adevărat cult pentru pâine. Nu mă lăsa să mă ridic de la masă până nu mâncam și cojile de la pâine. Că era mare „păcat” să le aruncăm.
Dragul de el, el chiar prețuia pâinea, pentru că știa cum se câștigă, pe când eu … Bunicul acesta era un taciturn, în general. Și închis în el. Îl văd aievea, cum se bărbierea în oglinda agățată în tocul ușii, oglindă care mai apoi devenise ciob, dar și ciobul acela era bun, de ce să dea banii pe o altă oglindă?! Îl văd spălându-se în curte, primăvara, vara, toamna, într-un lighean uriaș, cu apă încălzită la soare.
Era dezbrăcat până le brâu și îl admiram pentru bicepșii săi cât un colac. „Antrenamentul” cu ciocanul de nituit, nu ca azi, trasul de fiare la sală, îi conturase niște mușchi minunați. Îl revăd, e aici, cu câtă migală își lustruia pantofii, în fiecare sâmbătă, fără excepție. Bunicul meu, deda, cum îi spuneam eu, a mers toată viața pe jos, la „făbrică”, o lua pe lângă calea ferată și ajungea la Gară. De acolo, era un fleac. Asta, până în 1965, când s-a pensionat cu „muncă grea”. Era așa de iute de picior, că ajungea acasă înaintea celor care circulau cu bicicleta și, ciudat, pantofii îi erau curați chiar și când ploua.
Deda nu mi-a spus niciodată că mă iubește. De fapt, acest cuvânt era străin familiei, Nici, bunica, nici tata, nici mama nu mi-au spus verodată „te iubesc”. Și nici nu m-au drăgălit mult, prin gesturi și vorbe. Ei îmi arătau măsura dragostei prin fapte, prin sacrificiu. Când ceream să-mi cumpere ceva, pentru ei era ca o poruncă. De nu aveau, se împrumutau, că deși veneau în casă două pensii și două salarii, viața era grea. Și mai era și casa, unde mereu se adăuga ceva, mereu era de cheltuit.
Uite, eram la liceu, și am aflat că apăruse în librării „Istoria artei”, a lui Elie Faure, o ediție în cinci volume. Costa 90 de lei, cam scumpă, dar o voiam. Mama s-a cam codit, dar bunica i-a spus că TREBUIE s-o am, din moment ce o vreau. Și mi-a dat 100 de lei. Pasiunea pentru carte, pentru citit o dobândisem de la tata, care la fiecare salariu venea acasă cu câteva cărți. Altădată, am vrut o mașină de scris, 2300 de lei, cât salariile adunate ale mamei și tatei. Mi s-a făcut moftul. De când mă știu, de Paște mergeam la biserică nou-nouț, de la pantofi și ciorapi, la cămașă și costum, la fulgarin etc.
Își arătau dragostea și girja pentru mine făcând, nu vorbind. Când am intrat la facultate, deda, taciturnul, omul acela închis în sufletul lui, a plâns ca un copil, în hohote și m-a sărutat.Dar „te iubesc”, nu, niciunul dintre ei, niciodată.Acest „handicap” l-am moștenit și eu, fără să vreau. Nu le-am spus niciodată copiilor mei „te iubesc”. Și soția, fosta mea soție, îmi reproșa că sunt zgârcit cu aceste „doar„ două vorbe.
Abia cu anii, cu trecerea lor, am reușit să-mi înving „handicapul” – și, astăzi, când iau nepotul de la școală îi spun zilnic, cu drag curat, „Te iubesc”! Și-l îmbrățișez. Nu, ai mei n-au pus preț pe cuvinte. Cred că nici între ei n-a fost rostit vreodată acel „Te iubesc”! Și totuși m-au iubit, am simțit și m-am bucurat de iubirea lor. Iar plânsul bunicului n-o să-l uit niciodată – a fost cel mai curat, cel mai sincer „Te iubesc!”.
