Pisica este un animal aparte. Mulți spun că nu e credincioasă stăpânului, cum ar fi câinele, bunăoară. Alții îi relevă calitățile terapeutice, energia pozitivă pe care o degajă în casă. În fine, nu e nici locul și nici împrejurarea să stârnesc o dezbatere sui generis.
Aveam un pisic. Alb, frumos, cu mers grațios, nu obez, nu slab. Avea „ținută” , asemenea unui flăcău. Mama îl adora. Petrecea cu el ore. Îl hrănea, îl mângâia. Și îi vorbea cum vorbești cu un copil, cu un om drag. Nu știu ce înțelegea sau dacă înțelegea pisicul ceva din vorbele mamei. Dar, ȘTIU, că o simțea ca protectoare.
S-a întâmplat ca într-o zi pisicul să vină acasă cu un picior frânt. Efectiv, piciorul drept anterior îi atârna, era dislocat din articulație. Mama l-a mângâiat, a vorbit cu el, doar ea știa ce-i spunea. Apoi, s-a întâmplat ca mama să fie lovită de necaz. Făcuse bulion și, știți cum e, când macini roșiile, se scurge suc de roșii și pe lângă mașină. Așa se face că, într-o clipă de neatenție, a lunecat pe gresie și și-a fracturat femurul. Tot la piciorul drept. Am chemat salvarea, a fost dusă la spital unde i s-a pus o placă, fixată cu 13 șuruburi. Din seara aceea, a întâmplării nefericite cu mama, pisicul a dispărut. Nu a mai venit acasă, vreme de 20 de zile, cât a zăcut mama în spital. Îmi luasem gândul de la el. Ei bine, a părut în ziua în care mama era adusă de la spital. Ambulanța era încă în curte, când am auzit un mieunat. Era el, motănelul. Am rămas trăsnit! L-am dus la patul mamei, iar el i s-a așezat chiar pe piciorul bolnav. A tors acolo o vreme, sub mângâierile mamei mele, apoi a vrut să iasă și dus a fost. Nu aveam să-l mai văd niciodată! Ce să înțeleg de aici? Mare mister, pisica! Dar câte mistere nu ne învăluie și noi, hăbăuci, nu ne luăm în seamă!
1 comentariu. Leave new
A scris Mihuţa o nouă carte ?