O dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine este al doilea volum de versuri al lui Robert Gabriel Elekes, distins cu premiul „Tânărul Scriitor al Anului” din cadrul Galei Tinerilor Scriitori din România. A mai fost nominalizat și la Premiile revistei „Observator cultural”. A debutat în 2015 cu Aici îmi iau dinții-n spinare și adio, pentru care a fost recompensat cu Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut, Premiul Național de Poezie „Iustin Panța” și Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România. Un poet, așadar, puternic apreciat de critică.
Există un alt poet cunoscut pentru manifestările „artistice” în care a integrat poeziei diverse alte acte: cum ar fi nuditatea. Poetul s-a dezbrăcat pentru a citi versuri scrise pe propria piele, în cadrul unui maraton public de lectură. Greu de anticipat cât public a convins acest performance să își îndrepte atenția spre poezie, însă Elekes pare să fi fost convins de prestația colegului de breaslă, întrucât, așa cum se confesează în noul său volum de versuri: „sub paltoanele lor de piele/ cuvintele mele/ sunt în pula goală/ și ascund mitraliere.”
Una e așteptarea și efectul scontat, cu totul alta e percepția celorlalți, mai ales atunci când cadrul se mută din Bucureștiul asaltat de lumina reflectoarelor într-un mult mai discret orășel de provincie: „am stat azi pe o bancă în reșita singur-singurel/ și am scris acolo un poem la soare și atât/ și jur că fiecare trecător s-a uitat/ la mine de parcă aș fi un infractor,/ mai urât decât la un posibil securist/ care notează fiecare chist nou-apărut pe pielea lor,/ mai urât decât la un boschetar/ cu căcat de alaltăieri uscat pe degetarul/ ridicat spre cer.”
Aș face o nedreptate volumului dacă l-aș eticheta drept mizerabilist,
termen deloc peiorativ sau rău-intenționat, el este un curent literar care descrie o realitate sumbră, sordidă și lipsită de moralitate. Mizerabilist ar fi o încadrare prea limitată. L-aș situa într-un fel de post-mizerabilism pre-apocaliptic, întrucât drona lansează bomba abia pe la finalul cărții: „casa mea este o lume consumerist-postapocaliptică-n care/ pungi de plastic, haine de firmă, cartoane de pizza,/ cutii de medicamente, doze de bere/ se sfâșie între ele/ disputându-și dreptul/ de a-mi îngropa cadavrul.”
Consumerismul joacă și el un rol capital(ist) în acest volum, făcându-și simțită prezența încă din titlurile poemelor.
O societate de consum nu admite existența unei populații nevorbitoare de limba engleză: mic drop, mugshot, bad ape, cooties, i make hell to live in, kiddo, darknet, neon loneliness, drone bomb me. Iată un exemplu din bad ape: „dumnezeu se joacă beer pong interstelar/ împreună cu/ toți ceilalți cocălari/ cu ceafă lată transcendentă./ și pentru că dumnezeu e deja beat pulă/ și nu mai reușește să nimerească gaura/ mai bei aici jos câteva pahare de bere în locul lui/ ca să poată nenorocitul/ să mai joace câteva ture.”
Elekes mizează excesiv pe șocul poetic, mai ales atunci când trei sferturi din volum abundă de imagini voit dezinhibate.
Șocul are efect atunci când e bine dozat, în cazul în care autorul dorește să producă poezie și nu live performance ori stand-up comedy pentru adolescenți teribiliști care așteaptă la fiecare secvență să pice poanta: „spăl rahatul cuiva cu jetul meu de urină/ de pe toaleta trenului IR1622/timișoara nord bucurești nord/ via brașov./ simt că contribui/ când sare siguranța/ și creierul se oprește din fotosinteză/ mușchii se încordează instinctiv/ jetul se oprește de frică/ (…) mă uit/ la un puști cu obrajii murdari/ și genunchii însângerați/ care a oprit jocul luând mingea-n mână/ ca să ne arate nouă care ne îndretăm undeva/ o muie incandescentă”.
Un bun exemplu în care poetul poate fi autentic și sincer este declarația tandră din alunițe,
un fragment care dovedește abilitatea lui de a crea imagini tari fără să cadă în capcana excesului de zel de mai sus: „încercăm împreună/ să
regăsim constelațiile alunițelor tale pe cer,/ ca niște copili imbecili în căutare de pokemoni./ bate un vânt călduț/ și gândul că tot ce vreau/ de la noaptea asta/ este ca tu/ să te masturbezi cu mine-n gând/ tremură acolo/ ca ultima frunză de pe un copac uscat.”
Sau în exercițiul autoironic, autocontemplativ și narcisist din studiu de gen: „scot capul din apă, încet și tacticos,/ ca martin sheen în finalul de la apocalypse now. iau/ o gură de bere și mă gândesc în nimic în timp/ ce mă joc puțin cu puța/ și mi se așază pe creier iustin panța,/ mai precis acel vers cu doar/ valul mă dezbracă mai tandru decât tine/ și încep să devin conștient de faptul că mă joc/ cu mine. îmi ridic puța semierectă aproape/ de suprafața apei și mi se pare că ea arată/ ca o ciupercă sau ca sexul unui om bătrân, poate/ al lui bunică-miu. apoi o iau în mână și/ o îndes între picioare. mă simt ciudat/ de mulțumit că acolo jos acum arăt/ ca o femeie și mă întreb oare/ cu care dintre fostele mele/ mă asemăn/ acum/ acolo/ jos.”
Pentru Elekes, introspecția nu este o autoobservare lăuntrică în sens figurat, ci o analiză colonoscopică, la propriu:
„zile în care vreau/ să îmi bag mâna-n fund/ și ca silvester stallone/ în cliffhanger,/ așa plin de răni/ sângerând și disperat/ și fără să îmi mai pese/ cât de tare mă doare tot/ să mă trag în sus/ de puținele organe stabile/ pe care le mai am/ până când/ cu boomul sonic/ al unui jet care sparge/ bariera sunetului/ să dispar.”
Spectacolul epidermic, organic și microbian din cooties îl ferește pe poet de riscul ipohondriei și al germofobiei:
„ieri m-am întors din reșița cu conjunctivită/ așa se întâmplă/ când nu te speli pe mâini/ după ce te masturbezi/ și adormi așa singur,/ gol și murdar/ în așternuturi de hotel/ pe care e o plăcere să le pătezi./ noaptea faci ce faci cu mâinile, faci ce faci cu ochii/ și mno,/ dimineața te trezești cu pufuleți pe pleoape.”
Una din principalele metehne ale liricii (post)douămiiste este abandonarea poeticului și a esteticului
în schimbul unui stil enunțiativ și diaristic, de notație a banalului cotidian, o relatare obiectivă, fără participare a afectului. Sunt multe astfel de exemple în cartea lui Elekes, dau numai unul: „sunt pe drumuri de mai bine de o săptămână./ am predat la târgu mureș, am citit la sibiu/ apoi două zile lipsite de somn și bun simț/ la brașov cu niți, radu și roxi,/ duminică bucurești, claudiu, ana, blecher,/ luni cu palmele transpirate, gura uscată/ și ochii aruncați pe geam în zbor spre regensburg/ unde m-am vândut scump timp de 3 zile,/ și mi-am cumpărat primii mei pantaloni fancy de la zara,/ apoi iar bucurești iar claudiu și mitroș, de data asta, care mi-a dus-o înapoi pe carrasco/ pe care o furase duminică,/ azi mă regăsesc într-un autocar spre sibiu, iar/ fugind de brașov, (…)” etc.
Supriza plăcută a volumului se ascunde în micile detalii și în felul ingenios și iscoditor în care Elekes percepe cu ochi poetic, în spatele unor dioptrii atent reglate, un întreg microunivers nebănuit:
„micro-organisme create de bețișoare de urechi,/anxietatea existențială a unui/ logo refuzat de client/ pe care o simți când o tipă se pișă pe avansurile tale,/ pielea de găină a fumătorului în fața cârciumii/ pe care vrei să o mângâi ca să fie mai frumos în lume./ (…) ce crezi/ că se întâmplă cu toate/ nimicurile astea frumoase/ care se pierd prin noi așa/ nespuse, nepostate?/ eu cred că undeva/ în canalizarea subiectivității noastre/ niște broaște țestoase/ devin conștiente/ de la atâta radioactivitate.”
Dincolo de criticile evidente care pot fi aduse cărții,
poeziei lui Elekes nu i se poate reproșa lipsa autenticității, vocea lui există, cu tonurile ei teribiliste, postumaniste, nombriliste, tensionate, autoflagelante, impudice, alienante și sumbre. Neacceptarea sau aprecierea acestui gen de scriitură e doar o chestiune de gust.
1Robert Gabriel Elekes, O dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine, Casa de Editură Max Blecher, 2018, 90 p.
