Despre fire, ferestre, oameni și timpuri care ajung să se întâlnească
Există cuvinte care par să aștepte imaginea potrivită pentru a-și dezvălui toate sensurile. Trama este unul dintre ele. În țesătură, trama este firul care trece transversal prin urzeală și, împreună cu aceasta, formează pânza. În literatură, trama este firul unei povești, legătura dintre întâmplări și personaje. În lucrările lui Flavius Lucăcel, cele două sensuri ajung aproape să se suprapună: firul material devine fir narativ, iar povestea oamenilor intră în însăși structura tabloului. Artistul aduce împreună materia, memoria și timpul, fără ca una să o anuleze pe cealaltă. El nu începe niciodată de la zero. Înaintea lui au lucrat alții.
O Treime laică
Mai întâi au fost femeile: străbunicile, bunicile, mamele, mătușile, țesătoarele satelor. Au tors și au țesut zile și nopți, transformând firul în pânză, iar pânza în ornament, culoare și frumusețe. Motivele lor sunt când geometrice, când florale, când aproape abstracte, colorate, asemenea vieții rurale.
În alt plan a activat tâmplarul. El a luat cheresteaua și a făcut fereastra. A construit rama prin care ziua intra în casă și prin care, seara, lumina dinăuntru ieșea spre lume. Uneori îi cunoaștem numele. Alteori a rămas anonim. Dar mâna lui continuă să existe în îmbinări, în finisaje și în imperfecțiunile obiectului.
Abia la sfârșit vine pictorul. Flavius Lucăcel se numește pe sine, cu modestie, „curier”, purtătorul unei memorii grele. Lumea țărănească din care provin aceste obiecte și-a pierdut în mare parte rosturile de odinioară. Pânzele nu mai sunt folosite, ferestrele sunt scoase din case, iar obiectele riscă să dispară. Artistul nu încearcă să reconstruiască artificial lumea aceea. O aduce în prezent. El însuși formulează această legătură: „E o tramă, o urzeală și-o legătură între noi, cei înșirați în timp ca pe ață.”
Aici se află miezul operelor. Nu avem doar trei materiale, ci trei momente ale creației: femeia țese, tâmplarul construiește, pictorul reunește și transformă. Iar după ei vine un al patrulea participant: privitorul. Cel care vede lucrarea astăzi și duce povestea mai departe.
Ideea firului trecut prin câteva lucrări ale artistului
- Trama memoriei – Altar și Masa Răduleștilor
În unele dintre lucrările lui Flavius Lucăcel, biografia obiectelor devine aproape la fel de importantă ca imaginea însăși.
Rama lucrării Altar provine de la o fereastră a Palatului de Justiție din Cluj-Napoca. În interiorul ei se află un țol din Cliț, județul Sălaj, iar zonele deteriorate au fost completate cu fragmente de ștergare vechi din Maramureș. Textilele au ajuns la artist prin oameni care și-au dorit ca ele să continue să fie văzute și iubite.
Forma arcuită a ferestrei îi conferă ceva din solemnitatea unui vitraliu sau a unei abside. Numai că în centru nu există o imagine sacră. Ceea ce capătă valoare sunt obiectele simple, munca și timpul. Vechea fereastră nu se mai deschide casa spre exterior, ci deschide prezentul spre trecut.
În Masa Răduleștilor, trama nu mai înseamnă doar povestea unui obiect, ci o adevărată rețea de oameni. Fața de masă provine de la mătușa artistului, Mărioara — Pintea Maria, născută Lucăcel, din Aluniș, Sălaj. Șervetele au fost realizate de o femeie din familia Rădulescu, din Buzău, pentru masa de sărbătoare a Marii Uniri din 1918, potrivit poveștii păstrate în familie. Ele au ajuns la artist prin Victoria Plăiescu, iar legătura a fost făcută de Viorica Manea, stabilită în Australia. Rama provine de la actuala clădire a SRI-ului din Cluj-Napoca. Scriu toate aceste detalii, pentru a vedea cum locuri, precum: Aluniș, Buzău, Cluj și Australia ajung în aceeași imagine.
Cele șase șervetele pot fi privite ca șase locuri la masă. Oamenii nu mai sunt acolo, dar locurile lor au rămas. Și atunci apare una dintre cele mai puternice idei ale întregului proiect: arta poate aduce la aceeași masă oameni care nu s-au cunoscut niciodată. Trama devine aici mult mai mult decât firul pânzei, devine firul care leagă vieți și povești care, aparent, nu au nimic în comun.
2. Trama locurilor – Transilvania frumuseții, Castelul, Moldova profundă, Țara țărilor și Oltenia veselă
Alte lucrări construiesc adevărate geografii afective. Nu reprezintă regiunile României în sens ilustrativ, ca într-un album etnografic. Încearcă să surprindă stări, sensibilități și memorii.
În Transilvania frumuseții, rama lucrării provine dintr-o casă din Groșii Țibleșului și a fost făcută de un tâmplar maghiar din Târgu Lăpuș. După multe decenii, un artist născut în Sălaj o transformă într-o altă creație. În acest fel, Transilvania frumuseții poate fi citită ca o imagine a unei lumi construite prin contribuții succesive. Frumusețea nu se află în ceea ce fiecare comunitate a creat separat, ci în ceea ce oamenii au putut construi împreună.
În Castelul, ideea de construcție devine aproape literală. Rama provine de la clădirea Urania din Cluj-Napoca, iar textilele vin de la Dina Pop din Noțig, Mihaela și Maria Bota din Groșii Țibleșului și Dominica Lupu din județul Neamț, ale cărei pânze au fost țesute de mătușile sale. Lucrarea este astfel un castel construit din povești. Compartimentele ferestrei pot fi privite asemenea unor încăperi. Romburile, benzile și fragmentele textile devin ziduri, porți, ferestre sau steaguri ale unui edificiu imaginar. Și apare un detaliu foarte interesant: unele dintre pânze sunt folosite de artist și în alte lucrări. Materialul începe astfel să se comporte aproape asemenea unui personaj de roman. Îl întâlnim într-un capitol și îl revedem mai târziu într-altul. O bucată de țesătură poartă cu ea povestea primei lucrări și o introduce în următoarea. Astfel, fiecare operă poate deveni parte dintr-o poveste mai mare.
În Moldova profundă, imaginea devine mai retrasă, mai tăcută. Motivele textile nu mai sunt imediat recognoscibile. Unele par acoperite, răzuite, absorbite de culoare și apoi readuse parțial la suprafață. „Profundă” poate însemna și o coborâre prin straturile unei imagini. Privitorul trebuie să caute. Pânza funcționează aproape ca un sit arheologic. Ceva se află dedesubt. Nu mai vedem întotdeauna forma inițială, dar îi simțim prezența.
Chiar dacă nu mai rămâne motivul, rămâne ritmul lui. Aceasta este una dintre cele mai interesante transformări din creația lui Lucăcel: artistul nu este obligat să conserve desenul tradițional pentru a-i continua sensibilitatea. Îi este suficientă respirația.
Dacă Moldova profundă vorbește prin straturi și tăceri, Oltenia veselă aduce bucuria în prim-plan. Albastrul, galbenul și motivele textile puternice dau imaginii o energie imediată. Este important acest lucru. Tradiția nu trebuie asociată numai cu pierderea și nostalgia. Poate fi veselă, poate avea umor și poate izbucni în culoare. Aici trecutul nu este comemorat solemn. Este sărbătorit. Iar Țara țărilor deschide o interpretare mai largă. România poate fi privită ca o sumă de „țări” mai mici: regiuni, sate, familii, dialecte (uneori vizuale), ritmuri și sensibilități.
3. Trama povestirii – Șeherezada și O mie și una de nopți
Cu Șeherezada și O mie și una de nopți, sensul literar al cuvântului „tramă” devine cel mai vizibil.
Șeherezada supraviețuiește pentru că povestește. În fiecare noapte începe sau continuă o poveste. O istorie conduce către alta și finalul este mereu amânat. Firul nu trebuie rupt, iar la Flavius Lucăcel se întâmplă ceva asemănător. Un fragment de pânză te conduce spre femeia care l-a țesut. De acolo ajungi la familia care l-a păstrat. Familia îl aduce spre cel care l-a dăruit. Obiectul ajunge la artist. Artistul îl transformă. Iar lucrarea ajunge în fața privitorului. Povestea continuă pentru că fiecare o predă mai departe. În Șeherezada, nici privirea nu are un singur traseu. Poate începe oriunde. Un fragment deschide altul. O pată conduce către o formă. Forma dispare și reapare în alt loc. Lucrarea nu spune tot. Lasă întotdeauna ceva pentru „noaptea următoare”.
Dacă Șeherezada este povestitoarea, O mie și una de nopți poate fi imaginea unei povești construite din alte povești. Fereastra conține pânza. Pânza conține motivul. Motivul păstrează gestul unei țesătoare. Obiectul păstrează istoria unei familii. Peste toate vine pictura.Iar peste pictură vine privirea celui care se află astăzi în fața ei. Este o poveste în interiorul altei povești, în interiorul alteia. Din acest motiv, abundența și fragmentarea nu sunt neapărat ceva ce trebuie „rezolvat” de privitor. Dimpotrivă, trebuie să ne permitem să rătăcim. Așa cum O mie și una de nopți nu se lasă redusă la o singură poveste, nici imaginea nu trebuie să aibă un ultim capitol.
Fereastra care se deschide spre timp
În toate aceste lucrări, fereastra nu trebuie privită ca o simplă ramă. Ea participă la construcția imaginii. O fereastră cu șase compartimente creează șase spații. Una îngustă obligă compoziția să crească pe verticală. Una arcuită introduce solemnitate. Una care se poate deschide aduce ideea trecerii. Fereastra de odinioară făcea legătura dintre casă și exterior. La Flavius Lucăcel, ea începe să lege timpuri. De aceea, una dintre cele mai potrivite formulări pentru aceste lucrări este: Fereastra nu se mai deschide spre lucruri, ci spre memorie.
În lucrările lui Flavius Lucăcel se poate observa un vocabular vizual care revine în forme diferite. Firul poate sugera continuitatea. Rombul poate fi desfăcut până devine linie. Pomul poate sugera genealogia. Spirala poate trimite spre timp. Crucea poate fi întâlnirea a două direcții. Fragmentul devine forma unei memorii care nu ni se mai oferă întreagă. Iar culoarea aduce emoția.
Dar aceste lucruri nu trebuie transformate într-un cod rigid. În unele lucrări recunoaștem imediat țesătura. În altele aproape dispare. Chiar și atunci însă, când nu mai putem identifica desenul inițial, ceva din ritmul lui poate continua în pictură. A păstra tradiția nu înseamnă neapărat a-i păstra forma intactă. E suficient să-i păstrezi energia.
Aceste lucrări nu sunt restaurări. Flavius Lucăcel nu încearcă să facă pânzele din nou „ca noi” și nici să transforme ferestrele în obiecte utile. Acceptă ruptura și uzura fizică a lucrurilor, dar intervine și oferă obiectelor o ”viață de apoi”.
De la Treimea laică la comunitatea nevăzută
La început se află Treimea: femeia care țese – tâmplarul care construiește – pictorul care reunește. În jurul lor însă începe să apară o comunitate mult mai mare. Cel care a folosit / iubit / păstrat obiectul. Cel care l-a dăruit / îi spune povestea. Cel care privește astăzi și cel care, poate, va privi aceeași lucrare peste o sută de ani. Toți sunt, într-un fel, înșirați pe același fir. De aceea, această artă depășește întâlnirea dintre pictură și materialul textil. Devine arta unei comunități întinse pe sute de ani. Oamenii nu trebuie să se fi cunoscut pentru a fi coautori la aceeași lucrare.
Trama este arta întâlnirii. Întâlnirea dintre fir și culoare. Dintre femeia care a țesut și tâmplarul care a construit. Dintre obiect și pictor. Dintre regiuni și familii diferite. Dintre cei care au fost, cei care sunt și cei care vor fi. Flavius Lucăcel nu se întoarcă în lumea din care provin aceste pânze. El ia firele rămase acolo, le trece prin prezent și nu le taie la capăt. Le lasă deschise spre viitor. Aș spune că tocmai aici se află sensul cel mai profund al tramei în creația sa. Trama nu este doar firul care leagă o pânză. El devine firul care leagă obiecte, locuri, gesturi, amintiri și oameni. Flavius Lucăcel țese imagini, timpuri și povești.
Text: Ciprian Năprădean, fondator și manager al Editurii EDU
Vezi și:
