Iulia Hlamagă s-a născut pe 19 iulie 2009, în Rădăuți. Trăiește în Dumbrăveni, județul Suceava, unde și-a început parcursul literar, ghidată de dorința de a înțelege lumea prin poezie. A debutat în lectură publică pe 18 ianuarie 2025, în cadrul evenimentului „Seara de Poezie 2”, organizat la Palo Santo Shop, Bar & Coffee Hub din Suceava. A participat la mai multe concursuri literare, unde a fost distinsă cu diverse premii literare.
De-a lungul timpului, a publicat poezie în reviste literare precum Meridianul Timișoara, Planeta Babel, PARNAS XXI, Literatura și Arta, Helis și Timpul. Este membră a Casei de Poezie Light of Ink, iar poemele sale se regăsesc în antologia acesteia. Totodată, a participat la lecturi publice organizate în cadrul Zilelor Eminescu de la Ipotești și al Festivalului Poezia e la Bistrița.
octombrie mă va vindeca
octombrie va veni
sigur
îl simt cum își pune paltonul undeva
la marginea verii pe care am numit-o după noi
va strânge
una câte una
toate cutiile goale
va încuia ușile pe care eu
doar le-am închis
știu că octombrie mă va vindeca.
vara asta a fost construită din cărămizi făcute din planuri
am ridicat camere întregi în care n-am locuit
am ales perdele pentru ferestre care n-au existat
am pus cheia în ușa unei case care se termina cu doi pași înainte să ajungem la ea
și totuși
dacă într-o zi o să mă întrebi unde îmi e casa
știu numele cărui oraș să îl pronunț
dragă jurnalule,
poemul ăsta e pentru tine
scris
cu un creion de buze
pe spatele unui bon
pe care nu l-am aruncat
doar pentru că avea
destul alb
cât să încapă o nouă scuză
iertare
că vin atât de rar
să-ți povestesc
lucruri fericite
scriu
aproape numai
când mă îndrăgostesc
sau când
din aceeași cauză
învăț
ce e ura
în rest
îmi trăiesc zilele
de parcă n-ar merita
cerneală
mereu voi asocia piesa mea preferată cu ce simt acum
nu cu tine
te uiți în ochii mei
prin mine
ca printr-o fereastră
și fără să vrei vezi
toate băncile de pe care nu m-am mai ridicat
sub forma unor faruri de mașină
vezi serile în care mă așezam pe pervaz
și orice întâmplare era un semn
iar când mă uitam pe fereastră
ceva din mine semăna abandon
undeva unde păsările desenau cercuri
fără să las în urmă altceva
decât miros de rugină și praf după ploaie
am impresia că drumurile se termină în spatele aceleași stații de tramvai
iar eu sunt doar unul dintre drumuri
pe care nu îl mai străbate nimeni
după cea mai caldă iarnă
din ultimii șaptesprezece ani
mereu voi asocia piesa mea preferată cu ce simt acum
pentru că ea a rămas
neștiind că noaptea e așezată ca praful peste mobilă
așteptând ca un câine la ușă
- Vezi: mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI



