Apreciem dintru început inițiativa lui Bogdan Costea, directorul Teatrului arădean de a iniția o colaborare cu BOTOND NAGY, un tânăr regizor, inteligent și ambițios, autor al unor spectacole sui generis, spectacole, cu texte fundamentale din dramaturgia universală, dificile ca reprezentare scenică: „Nora”(Ibsen), „Hedda Gabler”(Ibsen), „Un tramvai numit speranță” (Tennesse Williams). Aceste binecunoscute capodopere au devenit spectacole de regizor, deoarece pentru BOTOND NAGY, textul constituie, credem, un pretext pentru lecturi scenice incitante, demitizante, asemeni celor elaborate de marii regizori TOMPA GABOR și RADU AFRIM, al căror asistent a fost la început de carieră.
Inspirat de Cehov, regizorul propune Teatrului arădean un text dramatic original, dens și reflexiv, cu privire la condiția fragilă a omului în lumea de azi și la posibilul „drum” al acestuia de la naștere la moarte, în vederea cunoașterii de sine. Această călătorie spre sine a omului se realizează în scenariul original al lui BOTOND NAGY în interior, deoarece personajele trăiesc intens, într-o lume construită pe dinăuntru. Primul strat al textului ne trimite la Anton Pavlovici Cehov prin numele personajelor, dar meritul lui BOTOND NAGY este de a fi izbutit să creeze un UNIVERS CEHOVIAN SPRIJINIT PE PROPRIUL SĂU TEXT DRAMATIC. Un univers, ce se compune din evocări, confesiuni, dialoguri tensionate și contradictorii, impregnate de un fior tragic autentic. Personajele lui BOTOND NAGY „nu au parte de fericire , dar și-o doresc”, iar căutarea acesteia se dovedește a fi o iluzie, de aceea se resemnează sau sfârșesc tragic, trăind adânc sentimentul de alienare. Aspirația personajelor lui BOTOND NAGY este spre un viitor utopic. Este o aspirație frântă, fiind posibilă doar în gând și produce traume adânci. BOTOND NAGY creează o metaforă interesantă prin analogia între fericirea la care aspiră personajele sale și Perseidele din Constelația Perseu, care lasă doar pentru o secundă o dâră luminoasă printre stele. Astfel, aspirația spre un viitor utopic este posibilă doar în gând, fiind, precum la Cehov, o expresie a imaginației, a unui vis ireal.
Scenariul dramatic al lui BOTOND NAGY este reflexiv, bogat în idei și dificil a fi „translat” în spectacol. Regizorul mărturisea că „lupta este pierdută”, dacă spectacolul nu depășește textul, ceea ce constituie o provocare incitantă în plan teatrologic. Credem că bătălia a fost câștigată, deoarece BOTOND NAGY a realizat un spectacol coerent ca viziune regizorală, care, în mod surprinzător, nu se focusează pe cuvânt, cum ne-am fi așteptat, ci pe IMAGINE și SUNET. Probabil, regizorul cunoaște opinia unui mare filosof al limbajului, care considera că a fost inventat cuvântul, spre a ascunde gândurile. În mod sigur, imaginile sunt mult mai puternice în planul expresivității scenice.
Spectacolul lui BOTOND NAGY se desfășoară în clar-obscur, creând o atmosferă încărcată de magie, atmosferă care sugerează prin lighting-ul video profesionist, semnat de CRISTIAN NICULESCU, că viața personajelor se desfășoară pe dinlăuntru, unde, în mod paradoxal, totul este posibil dar nimic nu se finalizează. Platonovka nu este Platonov, cunoscutul personaj cehovian, ci un spațiu închis, ce pare fără ieșire, gândit inspirat de către scenografie (IRINA MOSCU), ca locație austeră, o posibilă gară sau aerogară, în care plecările și zborurile, la care aspiră personajele, sunt mereu amânate și conduc la eșec, la resemnare și chiar la moarte.
Urmărind spectacolul, am avut sentimentul că omniprezentul sound, creație a lui CLAUDIU URSE, este asemeni corului din dramaturgia antică, care nu este numai un rezoneur al „acțiunilor” scenice, ci complementar al acestora, întreținând un anume inefabil al spectacolului. Costumele, gândite de IRINA CHIRILĂ, au vizibilitate cromatică, conferind un relief pregnant personajelor iar coregrafia (MAURA COSMA), susține, în mod evident, concepția regizorală.
Să reținem că BOTOND NAGY este un pedagog de vocație, care în ciuda vârstei (28 de ani) a reușit să unească ACTORII, din convingere, într-un colectiv, în care susținerea este reciprocă și generoasă, ceea ce conferă spectacolului o abordare stilistică unitară. Teatrul arădean nu a mai cunoscut din anul 2006, de la spectacolul „Iubirea Fedrei”, în regia lui Mihai Mănuțiu, o reprezentare scenică de o asemenea anvergură și meritul este al regizorului, dar și al actorilor, care au interpretat, cu credință și profundă dăruire, conștientizând că sunt „parte” importantă a unui demers artistic de excepție. Partiturile actorilor sunt dificile. Cu trei excepții, toți ceilalți, aflați în distribuție, au întruchipat câte două roluri, ceea ce presupune o ELABORARE ARTISTICĂ COMPLEXĂ. Astfel că ACTORII au susținut, prin varii nuanțe, contemporaneizarea universului cehovian, deoarece spectacolul lui BOTOND NAGY relevă acute probleme ale prezentului: însingurarea omului, stresul, interesul uriaș al companiilor farmaceutice, privind cercetarea în medicină, traumele încă din copilărie, violențele în familie, alcoolul, viitorul incert.
ACTORII au meritul de fi reușit, printr-un EFORT ARTISTIC PERSONAL, să susțină un spectacol, gândit de regizor, ca desfășurare, într-un ritm lent, dar cu o puternică combustie interioară, alternată cu tăceri (!), extrem de greu de construit în plan artistic.
Întâia dată pe scena arădeană, ȘTEFAN STATNIC, în rolurile Voinițev /Andrej, demonstrează o profundă forță dramatică și o bogată expresivitate, relevând, în tonuri pregnante, efemerul și banalitatea vieții cotidiane, viața în gri, ce se compune din speranțe și eșecuri, rătăciri și „zboruri” frânte, iar umbra (element specific creației cehoviene), crește și dispare, închizând în ea emoții, angoase, traume.
ZOLTAN LOVAS nu mai este în spectacol june prim, frumos și exuberant, ci demonstrează, în rolurile Trilețki /Trigorin, un talent actoricesc de excepție, evoluând sobru și reflexiv, iar monologul lui Trilețki despre refuzul de a trăi într-o lume, în care „vulnerabilitatea este de vânzare” este o autentică bijuterie interpretativă.
ANDREI ELEK susține rolul dificil al lui Platonov, izbutind să releve, în profunzime, „drumul” cunoașterii de sine a personajului, un tulburător „drum” de la speranță și vis, la eșec și resemnare.
IULIA POP DRAGOȘ, în rolurile Sofia Ergonova /Natașa a impresionat prin autenticitate și siguranță, reușind să realizeze, mai ales, prin monologul „Copiii înțeleg tot, absolut tot“ o trăire interioară copleșitoare. Se știe că actorii își doresc roluri principale și mari partituri actoricești, dar este greu să strălucești în roluri de mică întindere și chiar mai greu, atunci când ești una din cele „Trei surori”, fără nume, în spectacol, dar binecunoscută prin celebra piesă a lui Cehov.
Aceste considerații, cu caracter general, mi-au fost prilejuite de interpretarea actriței ROXANA SABĂU, aflată, credem, la cel mai bun rol al său, pe scena arădeană.
Considerăm că toți ACTORII, fără excepție, trebuie aplaudați, pentru că s-au înfățișat cu totul altfel decât îi știam din spectacolele anterioare, realizând roluri, ce se înscriu, cu evidență, în concepția și viziunea regizorului. Să-i reținem așadar: CARMEN VLAGA BOGDAN (Anna Petrovna / Arkadina); MARINA PALII (Alexandra Ivanova /Nina); CĂLIN STANCIU (Dorn/ Glagoljev), BOGDAN NECIU (Treplev), ALEX POPA (Anfisza), IULIA DINU, CARMEN BUTARIU, ROXANA SABĂU (Trei surori) și nu în ultimul rând, BOGDAN ALEXANDRU COSTEA prezent în spectacol prin The voice of Captain Versinin.
În concluzie, un spectacol reflexiv, admirabil prin înalta sa teatrologie, dar nu constituie un „moment istoric”, cum consideră un spectator, cu veleități de critic dramatic, dar fără nicio pregătire în domeniu teatral (Revoluția de la 1848, Marea Unire, războaiele mondiale, evenimentele din decembrie marchează momente istorice) și nici nu este „desăvârșit”, cum notează același spectator înfumurat, desăvârșit fiind numai Dumnezeu, iar noi, muritorii, năzuim dintotdeauna, spre perfecțiune, fără a o atinge vreodată.
Spectacolul lui BOTOND NAGY poate constitui un moment de cotitură în activitatea Teatrului arădean, determinându-l să impună într-o stagiune, prin regizor propriu sau prin invitați, cel puțin 2-3 spectacole de anvergură intelectuală și teatrologică. Publicul arădean trebuie să cunoască și astfel de lecturi scenice, pentru ca teatrul să-și îndeplinească rolul său fundamental și anume, de a forma și educa spectatorii, prin raportare la modele culturale autentice.
