– Eseu liric –
Locuitorii Munților Apuseni se numesc „moți”, fiind mândri că sunt urmașii lui Avram Iancu, Horea, Cloșca sau Crișan. Cuvântul moți derivă, poate, de la moțul de păr pe care-l purtau dacii în vremea libertății lor sub Burebista. E posibil să aibă dreptate etimologiștii. „A lua de moț” (a trage de păr) sau „a fi mai cu moț” (a se da grozav, șmecher) sunt expresii românești, care ne-ar oferi liniștea pentru a nu mai scotoci în limbajul de taină al sensurilor.
Munții Moților fac parte din Țara Transilvană, pe care un istoric bucureștean pașoptist o descrie astfel: „Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările semănate de domnul pre pământ…”, astfel începe Nicolae Bălcescu celebra descriere a Ardealului, în Istoria românilor supt Mihai-Voevod Viteazul.
Moții coborau cu bunătăți de-ale lor spre câmpie, făcând un comerț prin schimb în natură: mere contra grâu, ciubere contra porumb. Statul român le-a acordat avantaje și drept protejat de călătorie comercială pentru vânzarea produselor lor. Pe Carnetul lor de identitate, figurau o duzină de „Scutiri acordate Moților”. De pildă, Ministrul de Interne ordonă Primăriilor, ca, începând cu 28 iunie 1935, „locuitorii din comunele aparținând regiunilor muntoase din județele cu populație de moți: Arad, Alba, Bihor, Hunedoara, Cluj și Turda, care exercită comerț ambulant cu articole casnice, cu produse de material lemnos ca: scânduri, șindrile, ciubere, donițe etc., precum și produse de olărie și cărbuni de lemn, fructe, var, lână, șube, sumane și cojoace să le vândă prin oboarele și târgurile orașelor din țară fără nici o restricție și scutiți de perceperea vreunei taxe comunale”. O altă mențiune: „Pe drumurile naționale și județene „călcate de moți” să se destineze din zece în zece km, câte un sector de câte un km pentru pășunatul animalelor de tracțiune ale moților”.
Apusenii sunt Cetatea Naturală a Românismului. Cine s-a cățărat în poienele cu fânețe rămâne fascinat de ademenirea florile ecumenice și chemarea verde a brazilor. Poiana Florilor, Focul viu, celebrele Cetăți ale Ponorului, Stâncile roșii, Cascada Miresei, Mănăstirea Prislop, Piatra grăitoare, Peștera Scărișoara, frasinul lui Horea, Aurul de la Roșia Montană, precum și coamele dealurilor cu frunza de mesteceni, pădurile falnice de stejari ori apele izbucurilor, toate sunt surse de fascinație și iubire necondiționată.
Poeta moților, Carolina ILICA, a dat liricii românești o fermecătoare alcătuire a cuvintelor, țesute în metafore ale iubirii și ale frumuseții. „Neîmblânzita ca o stea lactee” (debut, 1974) își îmbrățișează pasiunea, dând imaginea statuară a „două lumânări
îngemănate”. Au urmat alte volume (Dogoarea și flacăra (1977), Tirania visului (1993), Violet (2001), Puțin mai mult (2006), apoi celebrele Cărți de la Vidra (2006 – 2020).
În manuscrisul inedit din casa părăsită din Vidra, de lângă Vârfuri, lirismul poetei pădurence se prelinge în cuvinte ca o CHEMARE:
„Și m-a chemat pădurea cu umeri de omăt
I-am auzit chemarea și n-am mers să o văd.
O chem și-acum cu jale în fiecare noapte;
Ea nu-mi aude însă năvalnicele șoapte;
Dar vine și-nfrunzește în visurile mele
Și-și scutură în toamnă cununi de frunze grele;
Îmi răcorește buza cu apa care sună,
De mă trezesc în noapte, în ochi cu blânda lună.
Mă cheamă-atunci pădurea, din nou o chem și eu
Suntem tot mai departe, și ne-om chema mereu…”
Frunzele din visuri sunt doruri de lumină blândă, de apă răcoritoare, de moții rămași să ne-amintească de Iancu și de „cea mai nobilă parte din poporul român”. Și vă-ndemn să ascultați acele versuri sfâșietoare ale pădurencei de la Vidra:
„ Tată, nu mai bate caii, nu mai bate caii, tată!
Nechezatul lor mă taie, fulgerând ca o rindea.
Doar în coama lor crescută cât o iarbă vinovată
Îndrăznii să plâng, prunceşte, moartea mirilor de nea.
…………………………………………………………
Caii mei nebuni ca mine, caii mei fugari ca ochii!
Lava sângelui mă arde, troieniţi-mi în auz!
Nările să înfioare aerul cu creţ de rochii,
Dinţii-n părul meu să muşte bărbile de cucuruz!
Potopiţi păienjenişul demonilor sub copite
Şi furaţi-mă în coama cu întunecimi de rai!
Ce-l mai roade-acum pe tata? Ştiu: c-ar vrea să mă mărite
C-un fecior mai brad ca bradul, învăţat să bată cai.” Pădureancă (XII)
Ne regăsim în scutul aromat al visului frunzelor de stejar și al cetinilor de brad, în care afectul e distilat într-o zariște de poieni înflorite și rotocoale de ape. Unul dintre poeții români contemporani cei mai talentați, cu fiecare volum, Carolina Ilica dispune de prospețime și modernitate, oxigenându-și sensibilitatea din privirea întoarsă spre vidrani și măguliceni, unde tulnicele vestesc seară de seară bucuria unei zile împlinite și credința în perenitatea legământului cu natura.
„Jumătatea doamnă și jumătatea țărancă” scrie Cărțile de la Vidra, apărute cu subtitlul „Plângând de-atâta frumusețe”, fiind total „neconvenționale”, scrise pe altceva decât pe hârtie. Folosind ac și ață, coase poezii și poeme pe ștergare, țese poneve cu figurine
artistice, brodează pe mâneca iiei, pictează pe vreun fluier ori pe o copăiță, pricepându-se a converti îndeletnicirile rurale în cântecul cel subțire al poeziei cu delicii de busuioc:
„Am semănat busuioc într-o sfântă amiază de vineri. /
Ca o ţărancă. /
L-am udat cu apă din gură. /
Gândindu-mă la Dumnezeu şi la Dragoste,
De parcă ar fi totuna!
Şi iată-l acum înflorit!
Şi iată-mă /
Cu busuioc în sân! /
Ca o ţărancă /
Dorită şi doritoare. //
Miroase-mă Tu, mai întâi, Doamne!” (Ca o ţărancă)
Și toate sunt astfel Cărțile de la Vidra. Și cea de lână! Și cea de lemn! Și cea de lut! Chiar și cea de lacrimi! Mai vino, tu, Carolină, pe cărarea merilor sălbatici care duce spre Măgulicea și caută urma lupului din povestea Scufiței roșii! Povestește-i fiicei voastre; Lana, frumoasă adolescentă cu înzestrări poetice și tatălui Meion, poetul-tată, despre frunza arămie a „orgilor de fag” și despre fluierul Iancului cântând alean de dor împietrit, și despre moții din Apuseni risipiți pe pantele domoale ale pășunilor. Până pe-aici colindă cele două doruri:
Un dor de Mamă. Şi un dor de fiică.
De Mama, tânără. De Lana, mică.
De Mama, ca de-o soră, dar mai mare.
Iar de fetiţă-n iarbă, cât o floare.
Munții noștri nu poartă doar aur și cremene („Munții noștri aur poartă”), păduri și sălbăticiuni, ci și oameni care au har și geniu, având în Avram Iancu un reper de sacrificiu, iar în Moți un suport de demnitate, hărnicie și tenacitate. Carolina Ilica (din Vidra), Nicolae Nicoară – Horia (din Sohodol) pun în tulnice poetice atâta iubire pentru moții de Acasă și pentru acești munți de „dincolo de pădure” (trans-silva), încât dragostea se împletește cu aromele de frăguțe, merișoare și afine, alcătuind poemele luminii, răsărite în fascinanta lirică blagiană din Lancrăm.
La poezia zilei, candidează lirica Timpul a Doamnei Carolina ILICA:
În fiecare clipă moare
Câte-o secundă, nu mai mult.
Aşa se scutură de floare
Prezentul devenind trecut.//
Iar din secunda dusă-nvie
O nouă clipă, rând pe rând.
Aşa s-adun-o veşnicie:
Din adineauri, spre curând.//
Din adineauri spre curând,
Aşa s-adun-o veşnicie.
O clipă nouă, rând pe rând,
Chiar din secunda dusă-nvie.
Poeta moților pune Apusenii alături de Olimpul zeilor, chemând „la obârșie, la izvor” apa cea vie, care întreține pofta de lumină și dragostea de plaiuri a moților iubitori de viață și bună cumpănire.
Foto: https://www.romaniamama.ro
