Transformările societății contemporane și criza statului român

Transformările societății contemporane și criza statului român | Sinteză după studiul filosofului Andrei Marga

În ultimele decenii, schimbările prin care trece societatea globală nu privesc doar organizarea instituțională sau distribuția resurselor, ci însăși structura vieții sociale. Evoluțiile recente indică o acumulare de crize care afectează atât funcționarea democrației, cât și capacitatea statelor de a reprezenta interesul public. România oferă un exemplu relevant al acestei transformări accelerate: în doar două decenii, discursul public și analizele politice au descris succesiv statul român drept „stat mafiot”, apoi „stat eșuat”, iar mai recent „stat corupt”. Aceste caracterizări nu sunt simple formule retorice, ci indică deteriorări structurale ale instituțiilor și ale culturii civice.

În interiorul acestei degradări se conturează un lanț de fenomene interdependente: apariția unui „regim prostocratic”, diminuarea capacității deliberative a democrației („democrație mută”), sacrificarea constantă a interesului public, degradarea instituțiilor educației, slăbirea instituțiilor statului și transformarea unei părți a intelectualității în instrument al propagandei. Efectul cumulativ este paralizia spiritului civic și accentuarea tendinței de emigrare în rândul noilor generații.

Pentru a înțelege această situație trebuie analizată evoluția crizelor societății moderne.

1. Primele crize ale societății moderne târzii

În anii 1970 au fost identificate primele crize structurale ale capitalismului avansat. Analiza sociologică a epocii evidenția patru tipuri principale de disfuncții.

Prima era criza economică, determinată de contrastul dintre creșterea bogăției private și insuficiența resurselor alocate interesului public.

A doua era criza de legitimare, adică dificultatea sistemelor politice de a menține sprijinul cetățenilor prin mecanismele democrației reprezentative.

A treia era criza motivațională, generată de eroziunea tradițiilor morale fără apariția unor noi sisteme de valori capabile să mobilizeze societatea.

În fine, criza de raționalitate descria incapacitatea statelor de a concilia participarea democratică cu cerințele eficienței economice.

Aceste probleme nu au dispărut; ele s-au prelungit până în prezent și constituie fundalul tuturor transformărilor ulterioare.

2. Extinderea crizelor în anii 1990

După sfârșitul războiului rece, tabloul crizelor s-a complicat. La problemele deja existente s-au adăugat alte trei fenomene majore.

Prima a fost criza internațională, reflectată în proliferarea conflictelor regionale și în instabilitatea geopolitică permanentă.

A doua a fost criza de administrare, manifestată prin incapacitatea guvernelor de a gestiona simultan dezvoltarea economică, reformele sociale și echilibrul politic.

A treia a fost criza creativității politice, adică lipsa unor soluții inovatoare pentru noile probleme ale globalizării.

Aceste evoluții au arătat că modernitatea târzie nu este caracterizată de stabilitate, ci de o succesiune de crize care se amplifică reciproc.

3. Crizele culturale ale prezentului

În ultimele decenii, aceste tensiuni structurale s-au extins în domeniul culturii și al vieții intelectuale.

A devenit evidentă criza democrației, manifestată prin reducerea participării reale a cetățenilor și transformarea consultării publice într-un proces filtrat și controlat.

În același timp s-au conturat criza fundamentelor educației, generată de reducerea educației la o cunoaștere superficială, și criza artei, amenințată de moralism și de presiunea ideologică.

Acestor fenomene li se adaugă degradări mai subtile: criza idealurilor, criza marilor sentimente, criza speranței, dar și declinul unor valori tradiționale precum onoarea și integritatea. În spațiul public devine frecventă încălcarea regulilor argumentării raționale, iar discursul public se bazează tot mai mult pe manipulare și propagandă.

În acest context, domenii intelectuale fundamentale își pierd autonomia critică. Economiștii reduc analiza la statistici, psihologii ignoră condițiile sociale ale indivizilor, sociologia devine instrument electoral, iar filosofia renunță la reflecția asupra ansamblului realității.

4. Deplasarea puterii către executiv

O altă transformare majoră este creșterea puterii executivului în detrimentul instituțiilor reprezentative. În numeroase state democratice, guvernele acționează din ce în ce mai mult fără controlul real al parlamentelor și al cetățenilor.

Această evoluție afectează echilibrul tradițional al separației puterilor. Politica tinde să funcționeze fără legitimare democratică deplină, iar justiția riscă să fie instrumentalizată politic. Fenomenul nu este limitat la regimurile autoritare, ci apare chiar și în democrațiile consolidate.

5. Prăbușirea distincțiilor ideologice clasice

Teoria socială a secolelor XIX și XX opera cu distincții clare între liberalism, socialism sau conservatorism. În prezent aceste diferențe s-au estompat.

Majoritatea statelor afirmă simultan atașamentul față de drepturile omului, economia de piață și competiția politică. În practică însă, aceste principii coexistă cu creșterea inegalităților și cu extinderea influenței grupurilor de interese.

Structura socială suferă și ea transformări. Specialiștii tehnici devin elementul central al producției, iar o nouă stratificare socială apare: o elită economică apropiată de aristocrația tradițională, o clasă managerială extinsă și o masă largă de profesioniști care formează ceea ce poate fi numit „noul proletariat”.

În același timp, politica se reduce tot mai mult la administrarea pe termen scurt și la pregătirea campaniilor electorale. În locul meritocrației apare un sistem dominat de combinații între competență, nepotism și corupție.

6. Criza ideologiilor dominante

Niciuna dintre ideologiile majore ale timpului în ultimele decenii nu pare capabilă să ofere soluții favorabile.

Neoliberalismul promite eficiență economică, dar accentuează conflictele sociale. Social-democrația nu mai reușește să asigure redistribuirea necesară într-o economie globalizată. Tehnocratismul se dovedește o ideologie a evitării responsabilității politice, iar conservatorismul nu poate funcționa în societăți care nu mai au tradiții civice solide.

În același timp, proiectele identitare sau biologizante – centrate pe sex, rasă sau alte categorii naturale – nu reușesc să ofere un cadru coerent pentru organizarea societății moderne, dimpotrivă.

7. Cotitura culturală a civilizației contemporane

Un element decisiv al prezentului este apariția unei noi etape istorice, caracterizată prin dominația culturii tehnico-științifice.

Progresele tehnologice – de la explorarea cosmică și biotehnologii până la inteligența artificială și computația cuantică – transformă radical mediul social. Societățile depind tot mai mult de capacitatea lor de a produce și utiliza cunoaștere.

Această transformare poate salva sau poate condamna societăți întregi, în funcție de modul în care acestea reușesc să se adapteze.

8. Emergența „societalismului”

În acest context apare un nou tip de organizare socială, descris drept societalism. În această structură, societatea ca sistem organizat capătă un ascendent tot mai puternic asupra individului.

Controlul social nu se exercită prin constrângere directă, ci prin mecanisme subtile: remunerare, securitatea locului de muncă, oportunități de carieră, propagandă sau confort material. Individul dispune formal de libertăți, dar depinde de sistem pentru accesul la resurse.

În această ordine socială, cetățeanul are în esență două opțiuni: participarea critică la viața publică sau retragerea în tăcere.

9. Geometria variabilă a supraputerilor

Transformările interne ale societăților sunt inseparabile de evoluțiile geopolitice.

În prezent, politica mondială este dominată de interacțiunea dintre supraputeri economice, militare și culturale.

Statele Unite, China, Rusia și Uniunea Europeană formează nucleul acestui sistem. Interacțiunea lor determină stabilitatea sau instabilitatea ordinii globale.

Relațiile dintre aceste puteri pot fi descrise printr-o „geometrie variabilă”: alianțe și rivalități se modifică în funcție de contextul istoric. De aici rezultă o regulă simplă: atunci când supraputerile cooperează, conflictele pot fi prevenite; când ele intră în antagonism, riscul războiului crește.

Conflictele contemporane, precum cele din Ucraina sau Orientul Mijlociu, reflectă tocmai deteriorarea cooperării dintre marile puteri.

10. Perspectivele competiției globale

Analiza evoluțiilor actuale sugerează că lumea va fi marcată de o competiție de durată între Statele Unite și China. Totuși, această rivalitate nu exclude cooperarea, deoarece marile provocări globale – economice, tehnologice sau ecologice – nu pot fi rezolvate fără colaborarea celor două puteri.

În paralel, relația strategică dintre China și Rusia a devenit un factor important al echilibrului mondial. Cooperarea dintre aceste state, stimulată inclusiv de sancțiunile occidentale, indică formarea unui sistem multipolar în care niciun actor nu poate domina singur scena globală.

11. Implicațiile pentru Europa și România

Europa se confruntă cu propriile sale dificultăți. Persistența diviziunilor geopolitice și lipsa unei strategii comune limitează capacitatea continentului de a juca un rol autonom în politica mondială.

Pentru România, situația este și mai complexă. Lipsa unei elite politice competente, politicile economice incoerente și implicarea în conflicte externe fără o strategie proprie amplifică vulnerabilitățile interne.

De aici rezultă o concluzie esențială: libertățile cetățenești, statul de drept și democrația pot fi valorificate doar într-un cadru caracterizat de suveranitate reală, competență politică și cooperare internațională.

ECO POLITIC NEWS / 14.03.2026:

Profesorul univ. dr. Andrei Marga: «La orice comparație cu alte perioade, viața oamenilor se schimbă azi nu doar în ceea ce privește ordinea, ci chiar în conținutul ei. În România, s-a trecut în două decenii, după cum ne spun chiar unii dintre autorii lor, la „stat mafiot”, apoi la „stat eșuat”. Acum, strategia noilor ajunși la decizii, aprobată de Parlament, adaugă oficial „stat corupt”. Ca urmare, în conținutul vieții cetățenilor se combină azi efectele unui stat avariat din trei direcții funeste. Din ele rezultă  o criză unică, ce se trăiește astăzi… »

Foto: Google

• Citește mai multe articole ale autorului – AICI