Ne dezvoltăm, ca indivizi, datorită în mare parte unei capacități cu care ne naștem fiecare. Se numește observare.
Nu este măsurabilă și deci nu putem vorbi despre o scală care să ne diferențieze din acest punct de vedere. De cele mai multe ori ne bazăm pe simțuri și apoi pe memorie. De mici obsevrvăm cum funcționează tot ce se află în proximitatea în care suntem puși. Și, acționăm reflex la stimuli. Închidem instant ochii atunci când sunt excitați de un flux de lumină puternic. Sigur aici vorbim de un reflex înnăscut. Pe parcurs ne deprindem multe altele dar tot în urma observațiilor. Știm, iarna, dacă luăm în mâini zăpadă că ne va fi rece. Știm că vom fi udați dacă ieșim fără protecție prin ploaie. Lucruri elementare. La îndemâna tuturor, și care nu necesită nici un fel de pregătire. Toate acestea au la bază pentru început unul din simțuri, mai apoi efectele sunt memorate, ca în final să avem parte de deciziile cele mai potrivite. Altfel, se cheamă că ne-am pierdut chiar esența vieții. Și pierzând-o, ne putem trezi cu controlul asupra minților noastre anulat. Cu alte cuvinte chiar observând în continuare nu vom putea acționa în sensul normal apreciind ca valabil tot ceea ce o majoritate aprobă tacit.
Am făcut această expunere sperând să mă fac înțeles cu privire la înțelegerea în baza observării în timp, a fenomenului istoric politic determinant al Europei după ce beligeranții din mijlocul secolului trecut s-au ridicat de la masă, în 1947, convinși de utilitatea și funcționalitatea celor asumate și scrise în tratat. Ororile acelui război cel puțin la acea dată au convins participanții de trecerea unor limite, oricum greu acceptabile, care au dus la degradarea ființei umane. Tocmai de aceea ei au introdus articole în tratat prin care guvernele se obligau să conserve accesul la democrație, și totodată să ia măsuri de împiedicare a reapariției în vreun fel a tendințelor belicoase, a fascsimului, nazismului și a oricăror alte forme de impunere sau de suprimare a voinței libere.
Sigur, acestea sunt doar noțiuni generaliste, care în timp au reușit să fie diluate de substanță. Exact asta s-a întâmplat.
Accesul liber la democrație a permis statelor din vest să importe forță de muncă ieftină pentru sectoare din economiile lor la care cetățenii europeni nu păreau a fi interesați. Pe bună dreptate, de altfel, dacă opțiunea ieftină era la îndemână. Neavând un precedent, efectele (prezumate doar) încercării de asimilare prin import de forță de muncă ieftină, n-au fost luate în seamă. Și oricum pe decidenții de atunci nu-i afectau. Important era că problemele se puteau rezolva. Modul? Nu mai conta. Un fel de: după noi, potopul. Măcar că la nivel declarativ, promotorii creștin-democrației au avut un rol determinat. Chiar dacă unele nu se potriveau cu tezele lor, foarte bine articulate. Au rămas principiile călăuzitoare, populare. Naționalism luminat, subsidiaritate.
Concluzia mea după observare în timp este că SITA A AVUT GĂURI FOARTE MARI.
În ciuda faptului că s-a dorit, cel puțin teoretic, creerea unor filtre, în realitate s-a obținut exact ceea ce secole de-a rândul europenii au respins categoric prin lupte crâncene. Predarea cetății prin acceptarea darului. Exact ca în vechea cetate Troia. Dacă Troia a fost râvnită doar pentru că în ea se afla Elena, cea răpită de Paris, Europa este râvnită la rândul ei de bunăstarea și stabilitatea creată aici. În pofida faptului că nimeni din lumea largă nu s-a opus în vreun fel ca națiunile din Orientul mijlociu să-și dezvolte țările în baza acelorași principii, precum cele adoptate de europeni, acestea au preferat să-și exporte cetățenii doar pentru ca o minoritate ce s-a vrut a fi conducătoare absolută pe principii islamiste să nu recunoască brutalitatea cu care islamul pedepsește pe oricine nu acceptă sau nu crede cum o fac cei de acolo. Atâta timp cât pentru o faptă care nu aduce atingere unui alt om în mod direct, islamul socotește că trebuie aplicată pedeapsă noi, cei care nu credem așa, nu putem accepta modul și rețeta lor de viață. Despre care avem enorm de multe observații care ne spun că alegerea noastră creștină este una corectă. Și în ceea ce privesc relațiile interumane dar și în ceea ce privește bunăstarea și confortul.
Ceea ce este foarte greu de înțeles cu privire la acești oameni, care și-au părăsit locurile de origine este legat de întrebarea: de ce, dacă au făcut-o, nu vor să se integreze în cultura și civilizația europeană, și resping categoric teza moral-creștină?
De ce, dacă au venit să trăiască în Europa predominat creștină, nu sunt dispuși să abandoneze rețeta lor de viață pe care au respins-o prin plecarea lor? Și, mai cu seamă de ce guvernele europene nu îndrăznesc să adopte legi care să nu permită acestora ignorarea propriilor legi? Și de ce guvernele UE plătesc din taxele cetățenilor educația copiilor proveniți din această cultură, în ciuda faptului că ei nu vor să o abandoneze pe cea moștenită de la părinții lor? O cultură păguboasă prin însăși faptul că ei au ales să o părăsească.
Dacă acestor întrebări nu putem răspunde foarte precis, punctual, atunci rămâne să luăm în considerare un singur răspuns logic.
Ei se comportă astfel pentru că așa li se cere. Și megând pe fir vom constata că suntem parte a unui plan de anulare a moralei creștine prin acceptarea în proximitatea noastră a nefirescului. Doar pentru că milei sau îngăduinței creștine le-au lipsit înțelepciunea. Ne e milă de sărman, îl luăm în casă, dar măcar îi impunem reguli de bunăcuviință și de bun simț. Dacă n-o facem, cel care nu le are, va umbla nestingherit în casa noastră considerându-se chiar că se află în mediul său.
Din păcate, tot prin observare vedem că deja e târziu să mai acționăm în refacerea societății europene și ne rămâne doar să încercăm a diminua măcar răul deja făcut.
Europa se pregătește de război deși nimeni nu știe care sunt cauzele. Oamenii se înțeleg între ei, se vizitează, și n-au nici un gând să plece la lupte. N-au dușmani. Se caută însă cu tot dinadinsul unul. Iar acela nu pare încă dispus să intre în jocurile malefice ale derbedeilor puși (nu aleși) la conducerea UE. Un război (o decizie extrem de proastă) împotriva Rusiei ar fi o catastrofă mult mai mare decât cea trăită de părinții noștri între 1939 -1945. Nu atât prin proporții cât prin urmări. Europa își va pierde tot dramul de unicitate ce-i va mai fi rămas iar popoarele arabe (care nu vor participa la un război ce nu le aparține) vor deveni majoritari. Cum deja încep să fie în Anglia.
Dacă la 1683, turcii n-au reușit să cucerească Viena iată că după nici 400 de ani aceștia o pot face fără să tragă vreun obuz. Dacă atunci un domn român deși obligat, ca vasal, să se alăture armatelor lui Mohamed al IV-lea a făcut tot posibilul ca Viena să rămână în mâinile creștinilor, acum niște troglodiți și neisprăviți din națiunile Europei pun la cale distrugerea unei civilizații pentru care foarte mulți și-au dat viețile lor apărând-o la propriu. Dacă ar exista o cât de mică satisfacție a efectelor catastrofale a unui război cu Rusia este că cei ce vor supraviețui nu vor ști ce să facă mai departe și în curând Europa va arăta exact precum unele cartiere din orașele lor. Măcar că deja cam așa încep să arate unele cartiere din Viena. Trăiesc în ea și observ asta.
Citește și:
